Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 12 февраля 2023
Просмотры: 720
Стихи из этой категории
Adesea
Adesea jindui să fiu mică,
Fără griji și fără frică,
Să alerg fără vreo țintă
Cu genunchi julit de -o trântă.
Să cred iarăși în povești,
Rostogolindu -mă pe pajiști;
Cu jucăriile -n desagă,
Să cutreier lumea -ntreagă.
Cerul să -l ating din zbor
Cu degetul de la picior,
Când mă dau în huțuluș
Cu ursulețul meu de pluș.
De -a v-ați ascunselea -n ogradă
Prin tuneluri de zăpadă
Cu gașca mea de prichindei
Puși pe șotii după ei.
Și ziulica cât de mare
Să port în păr o floare;
Noaptea să adorm buștean
Cu roi de fluturi pe tavan..
Iubire scrijelită în zăpadă
Iubire scrijelită în zăpadă
Și dăltuită pe versanți de munți
Zadar îți cad cuvintele-n cascadă,
Zadar te vrei jurată pe la nunți,
Zadar te vezi pornită-n avalanșă
Spre nu știu care suflet prea naiv,
O viață pentru tine-i o revanșă
Pictând în cenușiu un ROGVAIV.
Mă-ntreb câți oare-ți vor cădea în plasă,
Oare la câți speranțele-ai să-neci
În marea înghețată ce nu-ți lasă
Vreun strop de val în iernile prea reci?
Pe câți vei păcăli pictând cu-albastru
Un cer ce se refuză colorat,
Visând aiurea vreun departe astru
Ce din greșeală să-l fi luminat?
Și câți îți vor jura apoi credință
Așa cum ți-au jurat și-n alte dăți,
Iubire, tu izvor de suferință,
Iubire, tu izvor de nedreptăți?
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Dezastre naturale
Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat
Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat
Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat
Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat
Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade
Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește
Adesea
Adesea jindui să fiu mică,
Fără griji și fără frică,
Să alerg fără vreo țintă
Cu genunchi julit de -o trântă.
Să cred iarăși în povești,
Rostogolindu -mă pe pajiști;
Cu jucăriile -n desagă,
Să cutreier lumea -ntreagă.
Cerul să -l ating din zbor
Cu degetul de la picior,
Când mă dau în huțuluș
Cu ursulețul meu de pluș.
De -a v-ați ascunselea -n ogradă
Prin tuneluri de zăpadă
Cu gașca mea de prichindei
Puși pe șotii după ei.
Și ziulica cât de mare
Să port în păr o floare;
Noaptea să adorm buștean
Cu roi de fluturi pe tavan..
Iubire scrijelită în zăpadă
Iubire scrijelită în zăpadă
Și dăltuită pe versanți de munți
Zadar îți cad cuvintele-n cascadă,
Zadar te vrei jurată pe la nunți,
Zadar te vezi pornită-n avalanșă
Spre nu știu care suflet prea naiv,
O viață pentru tine-i o revanșă
Pictând în cenușiu un ROGVAIV.
Mă-ntreb câți oare-ți vor cădea în plasă,
Oare la câți speranțele-ai să-neci
În marea înghețată ce nu-ți lasă
Vreun strop de val în iernile prea reci?
Pe câți vei păcăli pictând cu-albastru
Un cer ce se refuză colorat,
Visând aiurea vreun departe astru
Ce din greșeală să-l fi luminat?
Și câți îți vor jura apoi credință
Așa cum ți-au jurat și-n alte dăți,
Iubire, tu izvor de suferință,
Iubire, tu izvor de nedreptăți?
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Dezastre naturale
Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat
Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat
Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat
Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat
Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade
Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește
Другие стихотворения автора
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.