Caracterul unui bou

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

,,Floarea albastră,, am citit
Floare albastră am iubit
Floarea albastra-nmugurit
Floarea albastră….
Vântul crud te-a legănat
Vântul crud te-a despuiat
Vântul crud mi te-a luat
Vântul….

În vârful muntelui, un brad înalt și trist,

Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,

Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,

Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.

Pe cerul senin, stelele strălucesc,

Dar bradul rămâne singur și neînțeles,

Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,

Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.

În nopțile lungi, el suspină adânc,

Dorindu-și companie și o rază de speranță,

Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,

Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.

Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,

Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,

Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,

Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.

Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,

Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,

Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,

Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Încerc de o juma' de ora,

Sa scriu și eu măcar un vers.

Nimic din capul meu nu iese,

I-a stai....

...era un gând un pervers.

Vroiam sa scriu și eu o poezie,

Sa ma simt ascultat,

Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,

Aveam cândva, eram chiar talentat.

Păcat...

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...