Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu

Mă frământ în nopți fără stele,

Și nu știu dacă plâng sau cânt,

Dacă smerenia mea are putere, 

Să mă ridice un pic din pământ.

Mă aflu la marginea ființei mele,

Unde soarta răstoarnă timpuri și vise,

Îngerii construiesc în juru-mi zăbrele, 

Să nu cad în acele ținuturi proscrise. 

Nu pot să ating lumina Ta, Doamne,

Sunt frunza căzută pe-un repede râu,

Tremur între maluri ce vor să condamne, 

Tot ce-am cărat cu mine-n desfrâu. 

Stau și privesc spre a Ta răstignire, 

Cele trei cruci sunt pe cer, nu pământ, 

Sângerez un amestec de ură-iubire, 

Și nu știu care dintre tâlhari eu sunt.

Iar mă întorc, flămând de rană vie,

Căci rana mă înalță și nicidecum doboară,

Și ce-ar fi fost iubirea fără agonie,

Fără-ntunericul ce împrejuru-i zboară?

Nu-mi cere să fiu liniștit ca-ntr-o icoană,

Când inima-i proptită-n rug arzând.

Pe drumul către ceruri suntem rană,

O rană răstignită ca nicicând.

Iubirea care rupe, dar nu frânge,

E singura încoronată ca regină,

Să mori cu ea - e-un altfel de a plânge,

Să-nvii din ea - e-un zâmbet de lumină.

Se frânge cerul-n mine ca o spadă,

Când gust din dragoste și sânge amestecat,

Ce leac curat părea! Dar câtă otravă,

Se-ascunde-n dulcele ce l-am visat...

Pe buze-mi arde-un cântec care minte,

Dar sufletul îl bea ca pe-un păcat,

Căci nu există zâmbet care să alinte,

Și nici vreo mângâiere care-a vindecat.

Şi dacă tot ce suntem e cenușă,

Din rana care-a ars pe sub veșmânt,

Atunci iubirea nu-i nicicând o ușă,

Ci-un drum ce se sfârșește în mormânt.

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Ne-am risipit în vechi păcate,

Cu trupuri arse, vinovate,

Și ne-am hrănit cu spini și lut,

Și sânge tânăr am băut. 

Pe buze șoaptele frigeau,

Iar umbre negre ne-atingeau,

Dar nu dădeam la nimeni seamă,

Și trăiam totul fără teamă. 

Din oase ne creșteau corali,

Din sânge – păsări albe mari,

Și ne cărau amor în cioc... 

Tu erai gheață iar eu foc.

În miezul zilei am orbit,

Din sărutări ne-am făurit, 

În jurul nostru un fel de gard, 

Unde eram și rai, și iad.

Pe trupul tău, ca un altar,

Am altoit câte-un lăstar, 

Sub pielea ta ca un veșmânt,

Am pus și apă, și pământ. 

E multă vreme de atunci, 

Și toți lăstarii azi sunt lunci, 

Iar noi din neanturi, fără glas, 

Pământ suntem sub al lor pas. 

Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,

Un ultim vers ce nu l-am înțeles,

E noapte-n mine, iar lumina plânge,

Și cerul meu devine tot mai șters.

În palme strâng o rugă neștiută,

Dar cine s-o asculte dacă pleci?

Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,

Și lași în urmă doar umbre mari și reci.

Îți poartă urma palmei clanța rece,

Și parcă uneori la geam îmi bate,

Parfumul tău, cu mine aici petrece,

Când mai citesc poeme dintr-o carte.

În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,

Și-n primăvara-ți verde m-am topit,

Un înger rău și fără adăpost,

Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.

De azi, am devenit o rană neștiută,

Un ultim vers lăsat neterminat,

Iar poezia mea, de toți necunoscută,

Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.

Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,

Căci suferința, în vorbe n-are leac,

Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,

Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

Într-un cerc vicios π = 0

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

Nu cere pomului roade primăvara. 

În singurătate nu uita de tine.

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

Sfârșitul e începutul nevăzut.

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

Trupul este temnița sufletului. 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

În abis te ridici spre tine însuți.

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

Moartea e viața care se întoarce acasă.

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

Cine se caută pe sine se pierde.

Moartea e singura poartă care duce la viață.

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

Ne apropiem, fugind unul de altul.

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

Mereu existăm în oglinda altuia.

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

Gândul rău nu vine niciodată singur.

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.

Și îmi doresc mult să mă întorc 

În lumea aceea cu mult noroc

Unde seara ne adunam

Și până dimineața nu plecam

Eram copii, dar am crescut

Copilărie frumoasă am avut

Ne jucam noapte și zi

Printre copaci și râsete vii

Nu știam de telefoane

Doar de jocuri cu banane

Noi râdeam chiar din orice 

Și erau chiar râsete 

Îmi aduc și acum aminte

Pe vremea când eram cuminte

Ma jucam mult pe afară 

Și acum sunt prins într-o povară

Dacă timpul s-ar întoarce 

Aș iubi ce am și aș tace

Căci mulți sunt care nu au

Și visează la ce dau

Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015

-Învinge frica, şi n-o lăsa să te doboare..
-Ura poate fi învinsă numai cu iubire..
-Întodeauna există şi o parte bună, printre cele rele..
-Nu exista nici-o forță mai mare în univers, decât dragostea!
-Omul care te trădează o singură data, te va trăda si a doua oară!

-"Suferința este un labirint plin de capcane".

-"Viața este un dar, și moartea e un câștig".

De-atâta zile ploaia curge, 

Pământu-i pân' la lut în apă, 

Nor pe nor încet se mulge, 

Iar cerul e secat și crapă. 

Se-aude-n streșini plâns de apă,

Un ritm adânc, aproape mut,

Ca o chemare ce îngroapă,

Hotarul dintre viu și lut.

Iar eu privesc cum timpul curge,

Prin ochii tulburi ai fântânii,

Și tot trecutul mi se frânge,

În locul unde-au pătimit străbunii.

Și poate ploaia nu e plânsul,

Ci mâna rece-a unui legământ,

Ce spală-n toate neajunsul,

Ce l-am purtat cu toții pe pământ.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Când se-aude clopotul bătând,
Și te pleci cu fruntea la pământ,
Simți o pace-n suflet coborând,
Mai există ceva sfânt.

Când privești la pruncul ce zâmbește,
Și iubirea-n inimi se trezește,
Iar speranța-n lume nu sfârșește,
Mai există ceva sfânt.

Când te-ntoarce dorul către casă,
Unde pâinea caldă e pe masă,
Și de griji străine nu-ți mai pasă,
Mai există ceva sfânt.

Când mai ai cui spune o poveste,
Și primești o mângâiere, blând,
Câtă vreme dragostea mai este,
Mai există ceva sfânt.

Când un râu își caută cărarea,
Și se-nchină munților și marea,
Când în rugăciuni găsești iertarea,
Mai există ceva sfânt.

Când mai poți să plângi de fericire,
Și găsești în toate o sclipire,
Cât trăim sub cer, în omenire,
Mai există ceva sfânt.