O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 12 декабря 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 215
Стихи из этой категории
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
Iluzie
Ma desprind temătoare de el
Visele se destramă din nou
Pașii se-ndeparteaza ușor
Vocea nu-i decât un ecou.
Uneori pare-atât de real
Uneori nu-i decât fantezie
Ochii îl vad ideal
O speranță în suflet învie.
Ma învârte ca-ntrun carusel
Printre mii de vise spulberate
Zbor sus,ajungând pana la cer
Ma prăbușesc în realitate.
Fără s-apuc sa știu ce am pierdut
N-am timp sa lupt ca să păstrez
Pana și umbra rece a dispărut,
Dezamăgirea aievea era.
Am nevoie de tine.
Am nevoie de tine
Și de lumea din privirea ta
Am nevoie de liniștea pe care
Doar tu poti să mi-o oferi.
Am nevoie de ceva ce nu-i al meu
Și se simte atat de bine
Dar totodată atat de greșit,
Însa eu vreau doar sa-ți spun ce simt.
Vreau să te gândești și tu
La ce m-am tot gandit eu
Și sa-mi spui cum te simti
Sau cum te-ai simti dacă ai fi in locul meu.
Inima mi-o poți strapunge
Iar eu nu mă voi opune
Căci îți aparțin doar ție
Și nu mai știu ce pot face fără tine.
Fără tine mă simt a nimămnui
Și zilele parcă
Devin tot mai monotone
Și ma doare atat de tare
Sa te vad cu ea de mana
Dar macar esti fericit,
Însa în sufletul meu au ramas doar ruine
Care te așteaptă pe tine
Să vi înapoi
Măcar sa-mi spui în față
Că nu ai simțit nimic.
Am nevoie să-ți simt atingerea
Am nevoie să-ți văd iar privirea
Am nevoie să am iar atenția ta
Și îmi e dor de respirația ta caldă
Și glumele pe care le făceai mereu
Și zambeai cu ale tale dulci gropițe.
Am nevoie doar de încă un minut cu tine
Să te pot simți cu mine
Și să pot să te întreb:
"Ce are ea și nu am eu?"
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Ai fost și ești un fost
Iubirea-n suflet ți-am purtat
tu, spunându-mi să-ncheiem
și amintirile doar de uitat
chiar și de existență dacă vrem.
De continui, n-are rost
decizia singur ai luat,
Ai fost și ești un fost,
un om ce n-a evoluat.
Nu stiu...
Nu știu încă cine sunt,
Dar stiu cine nu mai sunt...
Nu am rămas fără sentimente
Dar am învățat să le ascund.
Ạm incă ochii plini de amintiri
Ce uneori nasc lacrimi in priviri
Si, chiar nu mai contează
Că m-ai străbat pe față..
Am lacrimi să-mi ajungă
Încă o viata și-o secundă
Plâng ca o siguranță,
Că mai există o speranță!
Pentru acea îmbrățişare
Ce-o căutam cu disperare,
Dar azi plec si te las cu luna
Deși îmi ești in gând întruna.
Cândva o împărțeam cu tine
Nu ar fi trebuit să se termine..
Dar prăpastia dintre noi
A căpătat amploare
Și doare să văd din partea ta
Atât de multă nepăsare.
Putea fi o poveste
Cum nu a fost vreodată
Dar de unde as fi putut sti
Că ai o inima pietrificata.
A înflorit iubirea in mine
Sub ploaia îmbrățişărilor tale,
De aceea povestea cu tine
Îmbrățişați am vrut să se termine
Să-mi rămână in inimă seninul,
Pe buze vinul..
Sufletul meu,
Să nu-ţi cunoască veninul..
#unpahardepoezie
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
Iluzie
Ma desprind temătoare de el
Visele se destramă din nou
Pașii se-ndeparteaza ușor
Vocea nu-i decât un ecou.
Uneori pare-atât de real
Uneori nu-i decât fantezie
Ochii îl vad ideal
O speranță în suflet învie.
Ma învârte ca-ntrun carusel
Printre mii de vise spulberate
Zbor sus,ajungând pana la cer
Ma prăbușesc în realitate.
Fără s-apuc sa știu ce am pierdut
N-am timp sa lupt ca să păstrez
Pana și umbra rece a dispărut,
Dezamăgirea aievea era.
Am nevoie de tine.
Am nevoie de tine
Și de lumea din privirea ta
Am nevoie de liniștea pe care
Doar tu poti să mi-o oferi.
Am nevoie de ceva ce nu-i al meu
Și se simte atat de bine
Dar totodată atat de greșit,
Însa eu vreau doar sa-ți spun ce simt.
Vreau să te gândești și tu
La ce m-am tot gandit eu
Și sa-mi spui cum te simti
Sau cum te-ai simti dacă ai fi in locul meu.
Inima mi-o poți strapunge
Iar eu nu mă voi opune
Căci îți aparțin doar ție
Și nu mai știu ce pot face fără tine.
Fără tine mă simt a nimămnui
Și zilele parcă
Devin tot mai monotone
Și ma doare atat de tare
Sa te vad cu ea de mana
Dar macar esti fericit,
Însa în sufletul meu au ramas doar ruine
Care te așteaptă pe tine
Să vi înapoi
Măcar sa-mi spui în față
Că nu ai simțit nimic.
Am nevoie să-ți simt atingerea
Am nevoie să-ți văd iar privirea
Am nevoie să am iar atenția ta
Și îmi e dor de respirația ta caldă
Și glumele pe care le făceai mereu
Și zambeai cu ale tale dulci gropițe.
Am nevoie doar de încă un minut cu tine
Să te pot simți cu mine
Și să pot să te întreb:
"Ce are ea și nu am eu?"
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Ai fost și ești un fost
Iubirea-n suflet ți-am purtat
tu, spunându-mi să-ncheiem
și amintirile doar de uitat
chiar și de existență dacă vrem.
De continui, n-are rost
decizia singur ai luat,
Ai fost și ești un fost,
un om ce n-a evoluat.
Nu stiu...
Nu știu încă cine sunt,
Dar stiu cine nu mai sunt...
Nu am rămas fără sentimente
Dar am învățat să le ascund.
Ạm incă ochii plini de amintiri
Ce uneori nasc lacrimi in priviri
Si, chiar nu mai contează
Că m-ai străbat pe față..
Am lacrimi să-mi ajungă
Încă o viata și-o secundă
Plâng ca o siguranță,
Că mai există o speranță!
Pentru acea îmbrățişare
Ce-o căutam cu disperare,
Dar azi plec si te las cu luna
Deși îmi ești in gând întruna.
Cândva o împărțeam cu tine
Nu ar fi trebuit să se termine..
Dar prăpastia dintre noi
A căpătat amploare
Și doare să văd din partea ta
Atât de multă nepăsare.
Putea fi o poveste
Cum nu a fost vreodată
Dar de unde as fi putut sti
Că ai o inima pietrificata.
A înflorit iubirea in mine
Sub ploaia îmbrățişărilor tale,
De aceea povestea cu tine
Îmbrățişați am vrut să se termine
Să-mi rămână in inimă seninul,
Pe buze vinul..
Sufletul meu,
Să nu-ţi cunoască veninul..
#unpahardepoezie
Другие стихотворения автора
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.