O scrisoare fatală

Plămânii scuipă întruna promoroacă,

Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,

Mi-e noaptea și mai lungă parcă,

De când în ochii tăi, înzăpezit apar.

Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,

Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,

Trec urși polari puțini la număr,

Și văd zăpada cum în urma lor albește.

Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,

Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,

Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,

Cu labele întoarse sub formă de căuș.

La Pol spun vorbe reci pământului turtit,

Și pescuiesc la copcă citate despre viață,

Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,

Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Vine întunericul, acoperă-ți ochii, 

Moartea așteptă tolănită pe prispă, 

Șuieră vântul, se cutremură plopii, 

Caută-n suflet să vezi ce ai lipsă. 

Vine întunericul, stinge lumina, 

Mușcă-ți limba și curmă cuvântul,

Asumă-ți greșeala și nu mai da vina, 

Pe Cel ce-a creat ființa, pământul. 

Vine întunericul, cerneala își varsă,

Pe umerii tăi aduce aripi de fum,

Fă-ți în grabă valiza, casa o lasă, 

Caută-ți soarta la un capăt de drum. 

Vine întunericul, ia-ți bastonul de orb, 

Lovește în mersu-ți colțuri de stele, 

Noaptea plutește pe aripi de corb, 

Suite-n grabă și zboară spre ele. 

Vine întunericul cu tâmplele ude,

Își sprijină frigul de coastele tale,

Șoptește luminii căci bezna n-aude, 

S-aducă căldură prin razele sale. 

Veghează întruna și fii pregătit, 

Păstrează aprinsă lumina în tine, 

Ultima pecete s-a rupt, e sfârșit, 

Veghează întruna, întunericul vine. 

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi-n jur e albastru,

Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,

Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi adie doar vântul,

Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,

În iubiri ucise de sunet de harpă.

Paşi moi se aud de pretutindeni,

Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,

Venit să-ţi alin durerea cu cântec,

Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.

Paşi moi se aud cadenţat …

Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,

Se văd stoluri negre plecând,

Lăsând urme de negru şi albastru.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Mă întorc şi în jur e albastru,

Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,

Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.

Mi-ai șoptit să las în amintire ce împreună am trăit,

Mă-mbrățișai atât de cald, de lung...

M-ai sărutat pe frunte încă o dată,

Știind că n-o să o mai faci vreodată.

Mi-ai spus că e ultima noapte 

Când voi mai fi de tine îmbrățișată...

Și m-ai rugat să nu mai privesc înapoi 

Nici măcar când aș simți dor de noi.

M-ai rugat să nu vărs lacrimi pentru tine

Că ochii mi s-ar întrista... și ar fi păcat de mine.

Că-mi vei lăsa cea mai frumoasă amintire

Când îmi e dor...să mă alin cu vinul de la tine.

Mi-ai spus în șoaptă să nu te mai aștept 

Să rămânem o poveste... nu o rană în piept,

Că viața ta nu poate continua așa lângă a mea

Și nu ai vrea să știi, că m-ar rupe lipsa ta. 

Mi-ai spus de toate, numai astea...NU

Mi le-am închipuit doar eu în nopțile târzii 

Când paharul cu durere mi s-a umplut

Așteptând să-ți amintești.... să revii...

Tu,liniște fără de pată

Cu ochi căprui și zâmbet neînvins 

Cu părul creț ca într-un vis 

Din nou găsită inculpată

Aștept sentința pe vecie

Aroma nouă timpurie 

Lanțul grijuliu, apatic 

Acum nu e singuratic 

Noul lanț a prins contur 

Sufletul mi-e imatur 

Cât să sper? Cât să îndur? 

În genunchi eu stau și jur...

Leg cu tine legământ 

De la cer pân' la pământ 

Lanțul vechi și cel din nou 

Strânse tare de-un garou 

Cer să mă pot apăra 

Cer să nu pot neglija 

Cer să nu pot să respir 

O secundă se te-admir 

Universul a plănuit 

Asta e pedeapsa mea 

Să iubesc din nou murdar 

Astăzi nu e în zadar. 

Astăzi nu mai neg ce simt 

Lasă-mă să te alint 

Lasă-mă doar să pronunț

Crede-mă, eu nu renunț!

În privire-o constelație 

Vocea iar o speculație 

Zâmbetul o destinație 

Viitorul o relație. 

Tu nu crezi, eu mă prefac!

Rău nu aș vrea să mai fac.

Te-nvelesc în gând mereu,

Tu ești, Doamne, versul meu!

Jocul ăsta deprimant 

Ca un desen dezarmant 

Totul parcă înțelept 

Numai eu perfect defect 

Piesa lipsă din deșert 

Norii vreau acum să-i cert 

Au promis ca îți șoptesc, 

Doamnă dragă, te iubesc! 

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.

Nu credeam că lipsa ta o să mă pună la pământ,

Ultimul sărut mi-a deschis drumul către mormânt,

Nu știam că pentru tine iubirea-i doar un cuvânt,

Ști că fără tine nu-mi găsesc locul pe acest pământ........

De ce n-ai venit cu mine când te-am chemat?

De ce mi-ai zis că mă iubești și după ai plecat?

De ce m-ai abandonat fix când eram complet debusolat?

Vreau să-ți spun că .....de tine nici acum nu m-am vindecat.........

Nu pot să renunț la noi,

Nu pot să renunț la tot ce-am trăit împreună,

Dacă știam că n-o să m-ai fim noi,

Nu-ți dădeam niciodată drumul la mână.....

Poate pentru tine n-a însemnat nimic,

Însă pentru mine a însemnat tot,

Nu-nțeleg de ce-mi place să mă complic,

Nu-nțeleg de ce încă nu sunt mort.....

Mi-e greu, mi-e dor și incă mă doare 

Eram dispus să-ți pun întreaga lume la picioare,

Sunt dispus să trec prin iad pentru a ta sărutare,

Doar că uneori simt cum rămâm fără răbdare......

Uneori îmi vine să plec, să las totul în urmă,

La fel ca-n prima zi, vreau să-mi iau viața-n glumă....

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.