Sărmanul
Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,
În suburbii indolent se agită,
Zilnic consumă a lumii otravă,
Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.
Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,
Sunându-şi mama retoric în mormânt,
Cad anotimpuri peste casa-n ruine,
Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.
Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,
Îşi muşcă pâinea înăcrită,
Pe soartă n-are pic de ură,
Şi calea lui e infinită.
Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,
Iar vântu-i şterge lacrima uşor,
Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,
Simţindu-se până în zori nemuritor.
Când ultimei vorbe sorocu-i venise,
Pe buzele-i de un roşu carmin,
Două silabe în sunet sunt prinse,
Şi el rosti cu putere: Amin!
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 642
Poems in the same category
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
Parfumul cafelei de atunci
Mai știi, când savuram cafeaua
Și o indulceam cu zâmbetele tale
Din tot cerul eu am ales doar steaua
Ce mă însoțește cu sclipiri domoale
Căci tu nu ai venit cu mine
Să ne-avântăm spre alte zări
Ai preferat trăiri mai line
Pe țărmul unei alte mări
Iar steaua tremură în zare
Departe de ceșcuța aburindă
Ce așteaptă degetele tale
Tandru, de toartă să o prindă
Azi sunt doar eu în serile de vară
Cafeaua s-a răcit pe masă
Căci amintirile de-odinioară
Se rătăcesc și nu ajung acasă.
ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL
Într-adevăr e timpul,
ca marea-nvolburată,
să-nspume-n valuri albe,
ale noastre trupuri ude...
Într-adevăr e timpul,
ca luna să se culce,
şi prima stea, a vieţii,
pe cer să se ridice...
Într-adevăr e timpul,
ca zborul meu înfrânt,
să redevină flăcări,
să picure cuvânt,
să sape-n trupul tău
firav, un gând :
să-ţi fie dor de mare
de pescăruşi ţipând...
Mai vreau
Mai vreau o dată
Sa fiu de tine sărutată
Mai vreau de o mie de ori
Sa mă treacă mii de fiori
Mai vreau să ți văd zâmbetul
De la care nu ți mai poți lua gândul
Mai vreau îmbrățișarea ta
Unde mă simt în siguranță în ea
Mai vreau sa mă alinți
In fiecare noapte,in fiecare zi
Mai vreau să mă iubești
Așa cum numai tu știi
Mai vreau să mă seduci
Din nou pentru că tot la fel as fii
De ar fi sa dau timpul înapoi
Tot cu tine as trai
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
Parfumul cafelei de atunci
Mai știi, când savuram cafeaua
Și o indulceam cu zâmbetele tale
Din tot cerul eu am ales doar steaua
Ce mă însoțește cu sclipiri domoale
Căci tu nu ai venit cu mine
Să ne-avântăm spre alte zări
Ai preferat trăiri mai line
Pe țărmul unei alte mări
Iar steaua tremură în zare
Departe de ceșcuța aburindă
Ce așteaptă degetele tale
Tandru, de toartă să o prindă
Azi sunt doar eu în serile de vară
Cafeaua s-a răcit pe masă
Căci amintirile de-odinioară
Se rătăcesc și nu ajung acasă.
ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL
Într-adevăr e timpul,
ca marea-nvolburată,
să-nspume-n valuri albe,
ale noastre trupuri ude...
Într-adevăr e timpul,
ca luna să se culce,
şi prima stea, a vieţii,
pe cer să se ridice...
Într-adevăr e timpul,
ca zborul meu înfrânt,
să redevină flăcări,
să picure cuvânt,
să sape-n trupul tău
firav, un gând :
să-ţi fie dor de mare
de pescăruşi ţipând...
Mai vreau
Mai vreau o dată
Sa fiu de tine sărutată
Mai vreau de o mie de ori
Sa mă treacă mii de fiori
Mai vreau să ți văd zâmbetul
De la care nu ți mai poți lua gândul
Mai vreau îmbrățișarea ta
Unde mă simt în siguranță în ea
Mai vreau sa mă alinți
In fiecare noapte,in fiecare zi
Mai vreau să mă iubești
Așa cum numai tu știi
Mai vreau să mă seduci
Din nou pentru că tot la fel as fii
De ar fi sa dau timpul înapoi
Tot cu tine as trai
Other poems by the author
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Nu-ți cer nimic
Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,
Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,
Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,
Mi-e limba arsă, mintea-n ambuscadă.
Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,
Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,
Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,
Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.
Ne-a fost blestemul scris în alfabetul
Unui tăcut şi sacru dezacord,
Și-am fost deopotrivă sud și nord,
Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.
Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,
Dar mușcă din lumină cu ardoare,
Și fiecare rană-i o ninsoare,
Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.
Am învățat durerea nerostită,
Și-am preschimbat-o în linii de abis,
Tu ești cuvântul care n-a fost scris,
Iar eu o filă veșnic necitită.
Mi-e viața un altar pe jumătate,
Pe care nici o jertfă n-a ajuns,
Deși de soartă mi-a fost uns,
Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.
Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,
În colțul tău, cu florile uscate,
Eu mi-am făcut, din lipsa ta, cetate,
Și nu mai bat la poarta ta învinsă.
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Nu-ți cer nimic
Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,
Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,
Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,
Mi-e limba arsă, mintea-n ambuscadă.
Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,
Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,
Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,
Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.
Ne-a fost blestemul scris în alfabetul
Unui tăcut şi sacru dezacord,
Și-am fost deopotrivă sud și nord,
Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.
Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,
Dar mușcă din lumină cu ardoare,
Și fiecare rană-i o ninsoare,
Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.
Am învățat durerea nerostită,
Și-am preschimbat-o în linii de abis,
Tu ești cuvântul care n-a fost scris,
Iar eu o filă veșnic necitită.
Mi-e viața un altar pe jumătate,
Pe care nici o jertfă n-a ajuns,
Deși de soartă mi-a fost uns,
Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.
Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,
În colțul tău, cu florile uscate,
Eu mi-am făcut, din lipsa ta, cetate,
Și nu mai bat la poarta ta învinsă.