Ultimul sunet de clopot...

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Cu aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având pe primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Boşuna

Baharda, ruhun titreşmesiyle,

Mutluluğu hayal ederek bekleriz,

Ve sonbaharda, umutlar öldüğünde,

Bir bulutumuz kaldı

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Bir daha gelmeyecek mutluluk,

Sadece geçici bir rüyayı kucaklamak

Geceleri gökyüzü her zaman açıktır,

Cennete karşı çılgın bir özlemle uçuyoruz,

Ancak koroda bunun hala bir rüya olduğunu görüyoruz.

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Elimizde olmayan mutluluk

Ve ruhta acı bir şekilde süzülürler

Bizi düşünceler,

Boşuna yalvaracağız,

boşuna bekleyeceğiz

Her istediğimiz mutluluk

Artık gelmiyorum!

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Elimizde olmayan mutluluk

Ve ruhta acı bir şekilde süzülürler

Bizi düşünceler,

Boşuna yalvaracağız,

boşuna be kleyeceğiz

Mutluluğu çok istiyoruz

Artık gelmiyorum!

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Cu toţii iubim în regim de viteză,

Şi mame, şi taţi, şi amanţi,

Ne e mângâierea-n proteză,

Şi suntem mereu deranjanţi.

Biletul trimis în anii de şcoală

E acum un desen ori un cod,

Atingerea e şi ea virtuală,

Sentimentul iubirii ne este schilod.

Cu toţii iubim în regim de viteză,

C-o inimă întârziată şi ea,

Iar dragostea ne este obeză,

Prin SMS ne vom trimite-o bezea.

Scrisoarea trimisă în tinereţe,

Timidă în plic s-a ascuns,

Emoţia citirii pare să îngheţe,

Nicicând, ea nu-şi mai află răspuns.

Şi brusc ne-am oprit din viteză,

Ceva s-a stricat la motor...

S-a rupt a mângâierii proteză,

Iar inima tânjeşte de dor şi amor.

Hai să iubim cu toată viteza înapoi,

Primul sărut în dar să mi-l aduci,

Aruncă I-phonul acum la gunoi,

Şi spune-mi timid vorbe dulci.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

Într-o colibă cânt-un pian,

Mama dansează cadril,

Eu, cocoţat pe divan,

Mimez un dans pueril.

Tata citeşte acelaşi ziar,

Ros pe la colţuri de cari,

Grijile sale reapar,

Scrise-n antet cu litere mari.

Ploaia, de mai bine de-o lună,

Ne picură-n străchini mereu,

Mama, dansând o adună,

Şi plângând, îmi cere s-o beu.

Chiţăie şoareci în pod,

Se muşcă între ei de ureche,

O prescură uscată eu rod,

Şi-mi pare proaspăt de veche.

În colibă cântă acelaşi pian,

Mama şi tata valsează,

Trupu-mi, moţăind pe divan,

La o viaţă minunată visează.