Iubim în regim de viteză
Cu toţii iubim în regim de viteză,
Şi mame, şi taţi, şi amanţi,
Ne e mângâierea-n proteză,
Şi suntem mereu deranjanţi.
Biletul trimis în anii de şcoală
E acum un desen ori un cod,
Atingerea e şi ea virtuală,
Sentimentul iubirii ne este schilod.
Cu toţii iubim în regim de viteză,
C-o inimă întârziată şi ea,
Iar dragostea ne este obeză,
Prin SMS ne vom trimite-o bezea.
Scrisoarea trimisă în tinereţe,
Timidă în plic s-a ascuns,
Emoţia citirii pare să îngheţe,
Nicicând, ea nu-şi mai află răspuns.
Şi brusc ne-am oprit din viteză,
Ceva s-a stricat la motor...
S-a rupt a mângâierii proteză,
Iar inima tânjeşte de dor şi amor.
Hai să iubim cu toată viteza înapoi,
Primul sărut în dar să mi-l aduci,
Aruncă I-phonul acum la gunoi,
Şi spune-mi timid vorbe dulci.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 28 сентября 2023
Views: 675
Poems in the same category
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Dorul de tine
Freamătă printre frunze
Numele tău pe buze.
Chipul meu curge din nor,
Plouat de al tău dor.
Prin pădurea -ntunecata
Silueta mea ciudată
Se perinda printre șoapte,
Rătăcind zi și noapte.
Pasărea imi cântă jalea.,
Vântul răscolește calea,
Pomii ma cuprind in taină,
Smulgandu ma de haină.
Aud urlete de fiară,
Ce in mine înghețara;
Să fug de ea,ori de mine,
Sa pot uita de tine?..
Căzuse-n palma mea
Din cerul tău o stea
Si plăpând, s a stins
În potopul meu plâns..
Cerul intunecat
Micuta stea stralucitoare
Te vad in fiecare noapte
Pe cerul negru intunecat
Eu! sunt cerul intunecat
Tu! esti ceea ce ma luminezi
Cand noi ne vom intalni
Sfarsitul va veni
Începutul celui decazut
Va reveni ,peste lumea toata
Iar durerea se va sfarsi
Vei aduce pace-n noapte,
Și lumină în abis,
Tot ce-a fost cândva pierdut,
În iubirea ta va fi găsit.
Cerul va fi plin de stele,
Nu doar una, ci o mie,
Și-n sfârșitul cel etern,
Noi ,vom renaște-n armonie.
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
Noaptea
Noaptea este grea
Fără îmbrățișarea ta,
Dimineața as vrea sa mă trezesc,
In ochi să te privesc,
Buzele să ți le pot săruta,
Împreună să stăm la cafea,
Seara sa te aștept acasă,
Mă uit în continuu pe fereastră
Să ți deschid ușa sa intri in casa,
E frumos sa găsești pe cineva
Cu care sa împarți ziua și noaptea.
Testament pentru el
O iubire dispărută ,ce doar ieri mă fericea,
Iar azi privesc doar la un om ce mă nimicea.
M -ai lovit atât de tare, cu a ta forță arzătoare,
Ce din muza ta m-ai făcut azi o simplă scriitoare.
Nu mai uit ce am iubit ,dar iubesc ce m-a rănit,
Iar tu mi-ai pus în piept doar o bucata de granit.
Nu plâng, nu zbier, nu strig după niciun ajutor,
Dar pentru mine ai devenit doar un restitutor.
Tu cu simpla ta privire mi-ai luat iubirea,culoarea și speranța,
Și mi-ai dat la schimb doar nesiguranța.
Mai vreau doar un ultim glas plăpând ca să-ți aud,
Să te obișnuiesti că de astăzi eu numai te exclud.
Iubirea a durat asemenea-i o arzătoare vară,
Și m-a rănit adânc asemenea-i o fiară.
Mai vreau să trag o ultima țigară,
Sunt pregătită să gust din a vieții cafea amară.
Aș vrea să pleci,să fugi și,te rog,tu să mă uiți,
Și să nu tragi te rog niciodată de oamenii răniți.
Mai iartă câteodată și chiar atunci iubesti,
Și uită suflete curate să vrei să le rănești.
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Dorul de tine
Freamătă printre frunze
Numele tău pe buze.
Chipul meu curge din nor,
Plouat de al tău dor.
Prin pădurea -ntunecata
Silueta mea ciudată
Se perinda printre șoapte,
Rătăcind zi și noapte.
Pasărea imi cântă jalea.,
Vântul răscolește calea,
Pomii ma cuprind in taină,
Smulgandu ma de haină.
Aud urlete de fiară,
Ce in mine înghețara;
Să fug de ea,ori de mine,
Sa pot uita de tine?..
Căzuse-n palma mea
Din cerul tău o stea
Si plăpând, s a stins
În potopul meu plâns..
Cerul intunecat
Micuta stea stralucitoare
Te vad in fiecare noapte
Pe cerul negru intunecat
Eu! sunt cerul intunecat
Tu! esti ceea ce ma luminezi
Cand noi ne vom intalni
Sfarsitul va veni
Începutul celui decazut
Va reveni ,peste lumea toata
Iar durerea se va sfarsi
Vei aduce pace-n noapte,
Și lumină în abis,
Tot ce-a fost cândva pierdut,
În iubirea ta va fi găsit.
Cerul va fi plin de stele,
Nu doar una, ci o mie,
Și-n sfârșitul cel etern,
Noi ,vom renaște-n armonie.
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
Noaptea
Noaptea este grea
Fără îmbrățișarea ta,
Dimineața as vrea sa mă trezesc,
In ochi să te privesc,
Buzele să ți le pot săruta,
Împreună să stăm la cafea,
Seara sa te aștept acasă,
Mă uit în continuu pe fereastră
Să ți deschid ușa sa intri in casa,
E frumos sa găsești pe cineva
Cu care sa împarți ziua și noaptea.
Testament pentru el
O iubire dispărută ,ce doar ieri mă fericea,
Iar azi privesc doar la un om ce mă nimicea.
M -ai lovit atât de tare, cu a ta forță arzătoare,
Ce din muza ta m-ai făcut azi o simplă scriitoare.
Nu mai uit ce am iubit ,dar iubesc ce m-a rănit,
Iar tu mi-ai pus în piept doar o bucata de granit.
Nu plâng, nu zbier, nu strig după niciun ajutor,
Dar pentru mine ai devenit doar un restitutor.
Tu cu simpla ta privire mi-ai luat iubirea,culoarea și speranța,
Și mi-ai dat la schimb doar nesiguranța.
Mai vreau doar un ultim glas plăpând ca să-ți aud,
Să te obișnuiesti că de astăzi eu numai te exclud.
Iubirea a durat asemenea-i o arzătoare vară,
Și m-a rănit adânc asemenea-i o fiară.
Mai vreau să trag o ultima țigară,
Sunt pregătită să gust din a vieții cafea amară.
Aș vrea să pleci,să fugi și,te rog,tu să mă uiți,
Și să nu tragi te rog niciodată de oamenii răniți.
Mai iartă câteodată și chiar atunci iubesti,
Și uită suflete curate să vrei să le rănești.
Other poems by the author
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Voi încerca să revin
Mi-e mintea în flăcări,
Şi privirea sub ape,
Pe ale lumii cărări,
Cutreier în noapte.
Mi-e inima piatră,
Şi sufletul lut,
Cu ale lumii hoarde,
Mă încumet să lupt.
Mi-e pasul prea mare,
Şi gândul prea iute,
A lumii teroare,
Îmi transpiră pe frunte.
Mi-e viaţa prea scurtă,
Şi ţelul departe,
Prin lumea ocultă,
Încerc a răzbate.
Mi-e taina împletită,
Cu un cosmic destin,
În lumea hulită,
Voi încerca să revin.
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Voi încerca să revin
Mi-e mintea în flăcări,
Şi privirea sub ape,
Pe ale lumii cărări,
Cutreier în noapte.
Mi-e inima piatră,
Şi sufletul lut,
Cu ale lumii hoarde,
Mă încumet să lupt.
Mi-e pasul prea mare,
Şi gândul prea iute,
A lumii teroare,
Îmi transpiră pe frunte.
Mi-e viaţa prea scurtă,
Şi ţelul departe,
Prin lumea ocultă,
Încerc a răzbate.
Mi-e taina împletită,
Cu un cosmic destin,
În lumea hulită,
Voi încerca să revin.
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.