De avem aceleaşi visuri

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,

Plutesc peste o moarte de vis,

Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,

Căci infinite tragedii în mine s-au închis.

Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,

Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,

Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,

Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,

Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,

Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,

Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.

 In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,

Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,

Vreau ca de pesimismul demonic să scap,

Încercând să alung întunericul din întuneric.

Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,

Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,

Misterioase chemări mă atrag cu sfială,

 În foc şi smoală sufletu-mi este topit.

Din cauza ideilor mă prăbuşesc,

În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,

Cu un râs negru, tragedii răspândesc,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.

Graţia lumii temperează a mea tragedie,

Se destramă azurul sub privirile-mi triste,

Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,

Încep să mă caut pe a morţilor liste.

Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,

Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,

Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,

Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,

Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,

Orice sau pe oricine mă iubeşte,

Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,

Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,

Iar când încep din nou să iubesc,

Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.

Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,

Vreau să explodeze mica bucurie din mine,

Să simt pentru o clipă că sunt iubit,

Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.

În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,

Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,

Încercând Domnului să implor puţin ajutor,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:

- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,

Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?

Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,

Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.

Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,

Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,

Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.

Raze de o claritate amară mă orbesc,

O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,

Refuz chiar la această idee să mă gândesc,

Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.

Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,

Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,

Visez să vină o zână plină de bunătate,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Să distrugă pesimismul care mă apasă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.

Am rătăcit prin neguri de cuvinte,

Căutător de sens în cer pustiu,

Și am dosit sub frunze-ngălbenite,

Al toamnei cânt ce păsările-l știu.

Am altoit cu versuri pomi și ruguri,

Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,

Privirile le-au explodat în muguri,

Și au văzut pe ram poeme înflorite.

M-au recitat străini cu voci de piatră,

Și au rămas cu toții fără glas,

Un vraf de cărți am adunat pe vatră,

Pe care de sămânță-am să le las.

Am scris în umbre fără de contur,

Cu litere de foc, pe vânturi stinse,

Să-mi fie toată iarba împrejur,

O pajiște de librării încinse.

Voi fi uitarea scrisă pe pereți,

Un vis ce-n noapte se destramă,

O lacrimă din plânsuri de poeți,

Trimisă lumii într-o telegramă.

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Ochi visători de fecioară, 

Se zăresc printre raze de lună, 

Par două fitile de ceară, 

Ce-au ars într-o iubire străbună. 

Stele aprinse pe boltă sfârșesc, 

O liniște surdă se așterne-n poiană, 

Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc, 

Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă. 

Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă, 

Ori floarea atinsă de tânăra zână, 

Izvor pentr-o singură gură de apă, 

Picătura ce-i rămâne umilă pe mână. 

Cânturi de păsări vreau să mă fac, 

Ca ea să-mi asculte chinul și dorul, 

Frunza de codru iute să - mbrac, 

Să-i mângâi obrazul și părul,

Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire, 

Un semn de destin și unire, 

Iar ochii cu îngereasca-i sclipire, 

Să-i port mereu la mine-n privire. 

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

O iubire oarbă a unui suflet timid,

Ce n-a avut curaj să rostească,

Să strige, să urle . . .  te-am iubit,

La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,

Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,

Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,

Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,

Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,

S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,

Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,

Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,

Neputinţa îmi apasă mintea,

Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul şi inima aridă,

De amor şi iubiri mistuite,

Fiindcă sunt o fiinţă timidă,

A cărui vorbe rămân nerostite.

In the quiet morning, tea steams soft and warm,
As I sit, waiting to see you, my heart takes form.
Your voice, a melody, in the silence that rings,
Each word a symphony, that my soul eagerly clings.

With patience, I linger, for your presence near,
Anticipating hugs, that erases my every fear.
In this dance of love, we sway with ivory grace,
Embracing each moment, in this timeless space.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Îmi e dor de iubirea ei pe sufletul meu

Parca tot ce simt acum e un clișeu

Ea era acolo mereu

Pentru mine ca un trofeu

Poate n am apreciat destul

Și mi-a pasat doar ce spun restul

Acum, când nu mai e aici

Nu mai văd nimic decât inamici

In jurul meu , totul era despre ea

Și parca lumea a devenit rea

De când a plecat , nu știu

Nu mai pot nici sa scriu

Parcă cuvintele mele au amuțit

Limba mi-a fost tăiată cu un cuțit

As da orice sa se întoarcă înapoi

Și sa pot iubi pentru ea mai apoi

Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,

Dar te caut disperată prin aceste părți,

Și tot ce văd sunt numai cărți.

Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul

Cărțile ar fi detaliul.

Unde ești? Eu te aștept.

Tot ce faci este nedrept.

Chiar îți place să te joci,

Tu nu vezi că mă sufoci?!

M-am plictisit să tot aștept,

Eu nu mai pot să te accept.

Îmi pare rau, eu am plecat

Cerul s-a întunecat.

So many flowers, and fields full of bloom,

Yet out of them all, it’s you I’ve chosen soon.

From all the words the world could ever name,

My favorite one will always be your name

A sky so blue, with countless stars to see,

Yet yours is the one that shines for me.

So many places the world could hold,

And still we met— the story of us was told…

So many faces walking on this earth,

And still we met, our souls found their worth

So many moments through space and time,

Yet we still met in the same divine line

So many tangled roads we could have missed,

Yet we walked the same and softly kissed…

So many cold hands in the world to find,

And still we met, our warmth intertwined

So many eyes, so gentle and kind,

Yet yours met mine and caught their shine

So many kisses, lost in the air,

And still we met—the sweetest pair

So many memories, scattered and free,

And still we met, cuz you found me.

It wasn’t fate, nor luck above,

It’s simply us — we chose our love.

Să te aștept îmi pare bucurie

Chiar dacă așteptarea pare nesfârșită,

Nici tu nici eu nu avem grabă mare,

Noi vrem doar veșnicia fericită!

Îmi este de ajuns ținându-te de mână,

Visez să îți sărut piciorul

Unde să fie mai multă bucurie,

Decât găsesc în vise și la tine...?

Pe zi ce trece mai mult te vreau și te iubesc

Cu siguranță e jocul ce vine din speranță,

Și pot să-ți scriu versete de amor,

Ce par să nu se mai termine.

Frumosul,fericirea,dragostea ești tu,

Poemele îți aparțin ,știu bine

Îmi tot sosec de undeva din Cer

Nu știu să-ți spun cine-i cel care le trimite

Îmi este de-ajuns gândind la tine,

Și toate se transformă în mister!

(9 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

La capătul zilei stă noaptea-n priveghi

Aprinsă e luna să-i țină lumină

Curg orele triste plecând nicăieri

Dus  azi ca și ieri, la rând vine mâine

Pământul se-nvârte, nu șade pe loc

Un soare răsare zâmbind pe-altă lume

Căldura e-n vise, n-o simt mână-n mâini

Sclipirea privirii se stinge de jale

Degeaba mă arde pe suflet un dor

Nu-i pasă lui soarelui ce mă topește

Etern în priveghi trece timpul în zbor

Cu mâinile lui peste toate lovește

Văd steaua pe cer dar e prea-ndepărtată

Dau vina pe nori că n-o pot atinge

Și-atunci am să stau la priveghi pentru azi

La fel ca și ieri, probabil și mâine

La capătul verii stă toamna-n priveghi

Cum iarnă va sta la capăt de toamnă

Iubirea-mi lipsește s-ating primăveri

Trec ani-așteptând în priveghi de pomană