Raze de gheață

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

În adâncimile nopții, iar strălucești,

Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,

De vise în care destinul îl țese.

Pe firmamentul vieții, iar strălucești,

Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,

În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.

În ochiul furtunii, iar strălucești,

Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,

Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.

În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,

Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,

Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.

Pe a vieții scenă, iar strălucești,

Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,

Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.

În templele uitării, iar strălucești,

Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,

Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.

Sub apele adânci, iar strălucești,

Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,

Secrete ce la suprafață greu se ridică.

Pe cărările pierdute, iar strălucești,

Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,

Pierduților le arăți drumul spre casă.

În cântecul păsărilor, iar strălucești,

Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,

Melodii ce inima-n zbor le poartă.

În răsăritul zilei, iar strălucești,

Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,

Și în roua dimineții, speranța o picură.

Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,

Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,

Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.

În inima furtunilor, iar strălucești,

Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,

Și în echilibru, liniștea o sădești.

Pe puntea suspinelor, iar strălucești,

Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,

În abisul uitării, ele nu se pierd.

În noaptea polară, iar strălucești,

Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,

Și în întuneric, calea o iluminează.

Printre ruinele speranței, iar strălucești,

Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,

Și din cenușa timpului, înălțându-se.

În grădinile suspinului, iar strălucești,

Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,

Și în parfumul său, povestea o narează.

Pe ale iubirii căi, iar strălucești,

Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,

Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.

În sălile cunoașterii, iar strălucești,

Carte  deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,

Și în mințile deschise, focul curiozității arde.

Pe aripi de vise, iar strălucești,

Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,

Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.

În adâncul minții, iar strălucești,

Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,

Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.

Pe șevaletul artei, iar strălucești,

Pictură ce-n culori vii esența o captează,

Și în priviri admirative, emoția o transmite.

În altarul sacrificiului, iar strălucești,

Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,

Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.

Pe palatul victoriei, iar strălucești,

Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,

Și în istorie, momentul o consfințește.

În infinitul cosmosului, iar strălucești,

Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,

Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.

Vai ce zapuseala nebună 

Prin văzduh plutește  

Dogoarea din țărână, 

Seacă iarba,se pălește. 

Ard pietrele crăpate, 

Cu năduf respira iazul, 

Sufocat de naripate, 

Ce I subțiasera obrazul. 

Pisca pe sub talpă 

Raze fierbinți de soare,

Ce mijesc pe o pleoapa

Și ne udă cu sudoare.

De noi umbra se ascunde, 

Pretinde tribut tacit, 

Iar ploaia n loc sa ne inunde, 

Se puse pe smiorcait. 

Vântul cățărat pe munte,

Pufaind, ne urmărește;

Praful picură pe frunte 

Pe o colina se lungește. 

Noi tânjim cu ardoare 

Noaptea sa se așterne, 

Racoriti din a ei boare,

Peste noi sa tot cerne...

Nu cred că poate fi adevărat,

Să ningă acum atât de tare,

Văzduhul e tot întunecat,

Și norii l-au ascuns pe soare

Din cer cade albă zăpadă,

În anotimpul primăverii,

Și am căzut cu toții pradă,

Din nou, capriciilor vremii

Și florile plâng pe copaci,

Că fructul așteptat s-a dus,

Vom fi încă un an săraci,

Pedeapsa coborând de Sus

Speranță a tras gospodarul,

Lucrând pământul zi lumină,

Dar a venit spre el coșmarul,

Ducându-l sigur spre ruină

Natura mereu te pedepsește,

Cand intervii schimbându-i mersul,

Așa că răul de bine-l deosebește,

Și înțelept cunoaște-ți interesul,

fară să superi...universul!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

controlând jocul-

activismul schimbă 

narațiunea

pentru un impact explozibil

Era o duminică tulbură, 

Mergând pe pământul umezit, 

În fața mea,în urma mea deasă,

Frunzele cad încontinuu,

Soarele a uitat de noi. 

Și ne trimite doar noi suri și ploi. 

Merg plângând acasă: 

Gândesc că mi-e dor de zilele cele mai calde.

Aurul frunzelor se împrăștie în vânt, 

Lumina albă-mi picură pe față.

Și mă trezește din somnul meu de gând,

Când pasu-mi se grăbește spre un nou pământ.

 Autor 🤎Zamurca Alina✨

Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi, 

Cu pensule invizibile desenează zorii. 

Versuri neștiute în albastrul infinit, 

O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit. 

Norii, ca stihuri într-un dans ușor, 

Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur. 

Cuvinte nepronunțate în alb și negru, 

În fiecare amurg, un capitol se deschide. 

Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne, 

Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie. 

O poezie ascunsă în umbrele nopții, 

Cu raze argintii deslușind misterul vieții. 

Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește, 

Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece. 

Poe, ia cerului nu poate fi auzita, 

Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire.