Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.
Category: Poems about nature
All author's poems: Ghintuiala George Manuel
Date of posting: 15 января 2024
Views: 631
Poems in the same category
Cântecul Cerului
Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi,
Cu pensule invizibile desenează zorii.
Versuri neștiute în albastrul infinit,
O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit.
Norii, ca stihuri într-un dans ușor,
Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur.
Cuvinte nepronunțate în alb și negru,
În fiecare amurg, un capitol se deschide.
Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne,
Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie.
O poezie ascunsă în umbrele nopții,
Cu raze argintii deslușind misterul vieții.
Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește,
Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece.
Poe, ia cerului nu poate fi auzita,
Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire.
crochiu liric/6
aproape de acoperiș,
iasomia
a-ncremenit într-un zâmbet de flori.
tărziu acasă,
despovărați, sorbim
împreună
ceaiul de tei.
Norii zboară
Norii stau deasupra capului tău,
plumburi,
tăceau cand zburau,
la vederea ochilor îndrăgostiți,
Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate
ca sunetul unui pendul de ceas,
zboară mai repede decat viteza secundelor tale.
Iarna de Stela Enache în franceză
Iarna
--- 1 ---
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
--- 2 ---
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
Hiver
--- 1 ---
Du haut des airs, le terrible hiver tamise les nuages de neige,
Les chevaux de Troie qui voyageaient depuis longtemps se rassemblaient en tas dans le ciel ;
Les flocons volent, flottent dans les airs comme un essaim de papillons blancs,
Répandre des frissons sur les épaules pâles du pays.
Il neige le jour, il neige la nuit, il neige encore le matin !
Avec une chaîne d'argent, le fier pays s'habille ;
Le soleil rond et pâle est annoncé parmi les nuages
Comme un rêve de jeunesse parmi les années qui passent.
--- R ---
C'est tout blanc dans les champs, sur les collines, autour, au loin,
Comme des fantômes blancs, les peupliers enfilés se perdent dans le beurre,
Et sur le tronçon désolé, sans pistes, sans route,
On aperçoit les villages perdus sous les nuages blancs de fumée.
--- 2 ---
Mais la neige s'arrête, les nuages fuient, le soleil désiré
Il brille et dissipe l'océan de neige.
Voici un traîneau léger qui sillonne les vallées…
Le tintement des hochets résonnait dans l’air joyeux.
--- R ---
C'est tout blanc dans les champs, sur les collines, autour, au loin,
Comme des fantômes blancs, les peupliers enfilés se perdent dans le beurre,
Et sur le tronçon désolé, sans pistes, sans route,
On aperçoit les villages perdus sous les nuages blancs de fumée.
Cântecul Cerului
Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi,
Cu pensule invizibile desenează zorii.
Versuri neștiute în albastrul infinit,
O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit.
Norii, ca stihuri într-un dans ușor,
Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur.
Cuvinte nepronunțate în alb și negru,
În fiecare amurg, un capitol se deschide.
Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne,
Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie.
O poezie ascunsă în umbrele nopții,
Cu raze argintii deslușind misterul vieții.
Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește,
Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece.
Poe, ia cerului nu poate fi auzita,
Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire.
crochiu liric/6
aproape de acoperiș,
iasomia
a-ncremenit într-un zâmbet de flori.
tărziu acasă,
despovărați, sorbim
împreună
ceaiul de tei.
Norii zboară
Norii stau deasupra capului tău,
plumburi,
tăceau cand zburau,
la vederea ochilor îndrăgostiți,
Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate
ca sunetul unui pendul de ceas,
zboară mai repede decat viteza secundelor tale.
Iarna de Stela Enache în franceză
Iarna
--- 1 ---
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
--- 2 ---
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
--- R ---
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
Hiver
--- 1 ---
Du haut des airs, le terrible hiver tamise les nuages de neige,
Les chevaux de Troie qui voyageaient depuis longtemps se rassemblaient en tas dans le ciel ;
Les flocons volent, flottent dans les airs comme un essaim de papillons blancs,
Répandre des frissons sur les épaules pâles du pays.
Il neige le jour, il neige la nuit, il neige encore le matin !
Avec une chaîne d'argent, le fier pays s'habille ;
Le soleil rond et pâle est annoncé parmi les nuages
Comme un rêve de jeunesse parmi les années qui passent.
--- R ---
C'est tout blanc dans les champs, sur les collines, autour, au loin,
Comme des fantômes blancs, les peupliers enfilés se perdent dans le beurre,
Et sur le tronçon désolé, sans pistes, sans route,
On aperçoit les villages perdus sous les nuages blancs de fumée.
--- 2 ---
Mais la neige s'arrête, les nuages fuient, le soleil désiré
Il brille et dissipe l'océan de neige.
Voici un traîneau léger qui sillonne les vallées…
Le tintement des hochets résonnait dans l’air joyeux.
--- R ---
C'est tout blanc dans les champs, sur les collines, autour, au loin,
Comme des fantômes blancs, les peupliers enfilés se perdent dans le beurre,
Et sur le tronçon désolé, sans pistes, sans route,
On aperçoit les villages perdus sous les nuages blancs de fumée.
Other poems by the author
IV
Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,
Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,
Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,
Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.
Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,
Un elixir amar și totuși necesar ,
Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,
Mă ții în viață, mă faci să delirez.
Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,
Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,
În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,
Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.
Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,
Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,
Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,
Și-n acest turbinio, destine încleștate.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
IV
Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,
Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,
Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,
Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.
Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,
Un elixir amar și totuși necesar ,
Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,
Mă ții în viață, mă faci să delirez.
Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,
Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,
În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,
Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.
Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,
Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,
Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,
Și-n acest turbinio, destine încleștate.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.