AICI

    Aici nu mai locuieşte nimeni... 
    corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult, 
    catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
    Doar negre epave cu ecouri grave 
    de biserici, în care moartea se roagă 
    în fum albăstrui de tămâie, 
    îşi învolbură-n-spre lumină 
    zdrenţele mării mele tulburate
    de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
    
    Aici nu mai e nimeni, 
    nici măcar eu nu mai sunt...
    Golul lunii se cască, 
    urlând spre stele 
    ce nu mai sclipesc
    visele, aşteptările,  speranţele şi norii...
    Norii mei.


Category: Philosophical poem

All author's poems: Shadow Man poezii.online AICI

Date of posting: 10 July 2025

Timp de citire: ~2 min.

Views: 760

Log in and comment!

Other poems by the author

Taina melcilor

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

 

More ...

CULORI

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

More ...

INFINIT

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

More ...

DACĂ VREI SĂ ŞTII...

    Dacă vrei să ştii-ntr-adins, 
    nu sunt nori în paradis... 
    poate doar la tine-n vis;
    Întuneric nici atât, 
    poate-n peşteri, sub pământ -
    catedrale-ntr-un cuvânt, 
    unde, liniştea-i ca-n tine, 
    mii de lacrimi cristaline -
    un ecou de violine... 
    ca o adiere mată, 
    ce-a-nflorit pietrificată, 
    apa-n murmur de agată... 

More ...

Despre viața omului și alte mărunțișuri

Îngăduie-mi să-ți spun câteva cuvinte despre suflet și simțăminte. Căci, uneori, grea mai este viața omului, că așa i-a lăsat Bunuțul Dumnezeu: să-i fie și bine, dar și greu, cu măsură-n toate, fiindcă dacă stai și te gândești, viața omului nu este un fir întins, ci un râu învolburat în cale-i de stânci, sau calm în lagune întinse și reci... un râu care numai la vale poate curge.

Și nu pentru că ar fugi de înălțimi, ci pentru că așa i-a fost dat: să adune în el tot ce întâlnește - ploi, lacrimi, nămol, lumină - și să curgă tot mai departe, chiar și atunci când malurile îl strâng, chiar și atunci când albia pare prea îngustă pentru dorurile lui.

Totuși, deși pare fragil, omul nu se rupe ușor. Se macină, ce-i drept, ca piatra sub apă, dar tocmai din această frecuș se naște rotunjimea sufletului. Și poate că nu întâmplător cele mai limpezi ape sunt cele care au trecut prin cele mai multe coturi. Fiindcă liniștea nu vine din lipsa furtunii, ci din învățarea ei, căci, Doamne, și eu am supraviețuit furtunilor, tocmai ca să înțeleg și să apreciez cumințenia sufletului...

La sfârșit de an, râul acesta al meu încetinește pentru o clipă. Nu se oprește - că nu știe -, dar parcă se uită o clipă înapoi, spre izvoare, și înainte, spre marea care îl așteaptă fără grabă. Și în acea clipă scurtă, parcă uit să mai număr anii, fiind mai degrabă atent la toate câte s-au trecut: ce-am pierdut, ce-am păstrat, ce-am învățat să las să curgă.

Căci nu tot ce doare trebuie ținut, după cum nu tot ce bucură este menit să rămână. Unele lucruri sunt doar ape de primăvară: vin, tulbură, și se duc. Altele sapă adânc și rămân.

Iar sufletul, asemenea râului, nu cere să fie judecat, ci lăsat să curgă mai departe - cu mai puțină povară, cu mai multă înțelegere, și cu nădejdea tăcută că, dincolo de ultima cotitură, apa se va liniști.

Și totuși, când amurgul de lasă în tăcere peste râu și anul își strânge lucrurile ca un călător obosit, nu pot să nu privesc înapoi cu o ușoară strângere de inimă. Sunt locuri pe unde apa a trecut o singură dată și nu se va mai întoarce niciodată la fel. Sunt chipuri care s-au oglindit cândva în curgerea ei și au rămas doar ca o adiere, o vibrație abia simțită sub piele.

Mi-e dor de mine cel de atunci, cel care credea că timpul are răbdare și că toate pot fi amânate. Mi-e dor de lucrurile simple, de tăcerile pline, de serile în care nu grăbeam nimic, pentru că nu știam încă ce înseamnă să pierzi. Nostalgia nu doare pentru ce-a fost, ci pentru că am înțeles că nu va mai fi la fel.

Râul curge mai departe, firește. Dar uneori, în undele lui adânci, mai zăresc frunze vechi, purtate multă vreme, ca niște amintiri care refuză să se scufunde. Le las să treacă, fără să le opresc. Doar le salut în gând, cu recunoștință.

Iar la capăt de an, când liniștea se așază ca o ceață subțire peste toate, îmi permit acest mic răgaz: să-mi plec fruntea în fața a ceea ce a fost, să zâmbesc pentru ceea ce m-a făcut om și să las râul să mă ducă mai departe - puțin mai încet, puțin mai împăcat, puțin mai plin de dor.

Și astfel înțeleg că viața nu se trăiește în clipele mari, ci se amestecă tăcut cu toate mărunțișurile ei - gesturi mărunte, zile obișnuite, uitări și doruri - din care, fără să-mi dau seama, se face întregul.

More ...

Undeva, cândva...

Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...

În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...

Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...

Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...

... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...

Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...

Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...

Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...

... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde... 

Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...

More ...

Poems in the same category

De ce?

De ce nu voi atinge niciodată stele,

De ce desertul e scris vieții mele,

De ce un paradis nu se arată,

De ce,, regina " nu voi fi vreodată?

De ce in noapte lacrima îmi cade,

De ce sublimul este doar în șoapte,

De ce e cioburi fericirea mea,

De ce sunt prizonier cu lanțuri grele,

Supremă dragoste de ce n-o pot avea?..

 

More ...

Ceasul

Pe perete stă un ceas îngălbenit,

Bătând secundele egal și nepăsat.

Tu crezi că timpul este de trăit,

Dar el te trăiește neîncetat.

 

Îți faci planuri pentru mâine, pentru ani,

Ridici palate din speranțe și cuvinte,

Dar timpul nu negociază cu sărmani,

Și nu păstrează nimic din ce-ai avut în minte.

 

Ai spus: „Mai târziu.” De sute de ori.

Mai târziu să iubești. Mai târziu să începi.

Mai târziu să devii omul din visări.

Mai târziu să trăiești. Mai târziu să înțelegi.

 

Dar „mai târziu” e cel mai mare hoț,

Nu fură aur, nici averi, nici rang.

Îți fură omul care-ai fi putut să fii

Și lasă-n urmă doar un nume vag.

 

Iar într-o zi, privind în urmă, vei vedea

Că n-ai pierdut în lupte, nici în vreo furtună grea.

Ci în miile de clipe fără glas,

În care-ai amânat viața... pentru alt ceas.

 

Și-atunci durerea nu va fi că ai căzut,

Ci că puteai zbura și n-ai făcut-o.

Că ai primit un cer necunoscut,

Dar ai rămas privind... și l-ai pierdut.

                                           ............

"La sfârșit nu ne va durea timpul pierdut, ci omul care am fi putut deveni și pe care l-am îngropat cu fiecare *mai târziu* spus."

More ...

SĂ NU MĂ PIERD…

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

More ...

Beatitudinea durerii

Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.

More ...

Lumea de lumi muritoare

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

 

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

 

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

 

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

 

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

 

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

 

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

 

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

More ...

Mi-ar plăcea !

Trecând prin viață ,știi mult ,ai experiență,faci și lucruri bune 

dar aduni și destule păcate...Știu , dar nu sunt sigură că există un rai 

pentru cei cu suflet bun și un iad pentru cei cu suflet negru.De aceia 

omul ,socotește ,cumpănește, să fie un echilibru între fapte bune și 

păcate ,devine mai uman , ajută ,iartă .Când plecarea cea fără întoarcere

își deschide poarta , negreșit se face trierea ,fiecare în locul pe care îl

merită . Măcar acolo suntem egali ,nu sunt privilegii .Mi-ar plăcea să văd 

cum arată acea lume , dar asta-i de domeniul fantasticului .Dar așa -i 

mintea omenească ,curioasă...Î n  lumea veșnică  nu-s tentații nici 

dorinți ...deci nici păcate .E trecerea în eternitate.!.....

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍