AICI

    Atâtea drumuri străbătute în singurătate,
    Atâtea greutăți pe care le-am cărat în spate,
    Că n-am avut pe nimeni să m-ajute câtuși de puțin,
    Să-mi fie viața mai ușoară, fără atâta zbatere și chin...
    
    Atâtea vorbe nerostite, s-au risipit în tihnă de amurg,
    Să-mi simt prin vene secundele care se scurg,
    În mine am rămas doar eu și o lume care nu cuvântă, 
    Un vers ce-i tors într-o cântare mistică și sfântă…

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

    Ploaia se cerne mărunt, din cerul pustiu 
    Vântul străbate copacii dintr-un miez cenuşiu 
    Picăturile grele, salvează petale în culoare 
    Într-o unică şi singură formă de floare… 
    
    Frunzele verzi, în cadenţă, nebune 
    Dansează ca mierea ce curge pe strune 
    Un vârtej nesfârşit ce scoboară din nori 
    Cârduri de stele şi de cocori… 
    
    Roua pe frunze străluceşte discret 
    Încercând să ascundă a lunii secret 
    În liniştea multă, ciute şi cerbi se arată 
    Îndreptând cu blândeţe a lumii erată… 
    
    Doar izvorul ce curge în tihnă, domol, 
    La buza pădurii înscrie ocol 
    Socoteşte în taină biruitor 
    Timpul ce trece nemuritor…

Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult. 

Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...

Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...

Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...

Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?

Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.

    Cifrele roșii dansează încet
    Cernind nisipul fără regret,
    Secundele curg în minute și ore,
    Zorii se nasc în fâșii incolore.
    
    Simt cum visele mi se destramă,
    O nouă zi e-împletită în dramă,
    Actori cenușii se perindă prin umbre,
    Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
    
    Pustiul din mine se cască adânc,
    Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
    Cuvintele mele se transformă în praf,
    Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
    
    Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
    Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
    Cu ochii goliți de spaimă și calm,
    Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
    
    Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
    Aripile mele din ceară cad în ruină,
    Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
    Infernul din mine-i desăvârșit.

In amurgul noptii ,

Sub cerul instelat ,

Ma privesc in chin si lacrimi,

De  amor ucis .

Ora ceasului batran ,

Timpul trecand nestingherit ,

Aminitirile vin cu el ,

Distrugand lumina .

Intuneric nesuferit ,

Dispari ! dispari !

Vreau lumina de cuviinta ,

Care mi a fost luata ,

Poveste fara de lacrimi,

Plina de ura si zambete ,

Zambete ale morti ,

Ingropand iubirea noastra .

Zbura pasarea maiastra,

Purta pe aripi doar lumină.

S-o aduca la fereastra

Noii vieți fără de vină.

Și toți o-ntâmpinau cu dor

Si-o așteptau pe prispa,

Fântâni cu apă și cu flori

Ca sa mai stea si ea o clipa

În râuri apă cristalină,

Poieni de fragi și mure,

Un cioban pe o colină,

Aer proaspat de padure.

Dar a fost ce-a fost sa fie

Și brusc totul s-a schimbat,

Nu mai e vis si feerie

Ceru-i albastru-intunecat.

Oamenii au luat lumina

Vroiau atunci sa aiba tot

Și pe pasarea umilă

Au zidito intr-un bloc

Si nici om fara de vină

Nici fiinta mai divina

De-atunci nu s-a mai văzut

Si s-a stins si-acea lumină …

Oh suflet drag,

Oare ce însemn eu pentru tine?

Oi fi o dulce amintire

A unor vremuri de mult apuse?

Sau poate urma unui dureros ghimpe,

Care a lăsat în urmă numai o adâncă urmă?

Plăcută sau dureroasă

Urma mea, dragă om,

Este numai așa cum o dorești tu a o vedea.

Căci în toată povestea vieții tale

Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător,

Doar un canal de comunicare

Prin care altul a lăsat un mesaj

Descifrat sau nu de tine.

Însă tu, te-ai preocupat mai mult

De a pune o etichetă albă sau neagră

În jurul gâtului meu...

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...