Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Category: Philosophical poem
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 26 июня 2022
Views: 1396
Poems in the same category
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
O dorința, o suferință
Vânt pustiu peste suflet suflă încet,
Mă simt doar un schelet,
Fără viață, fără sens, incomplet,
Cu o sincopă, dar și-un vis secret.
Un zâmbet blajin să mai înflorească,
În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,
Viața vreau s-o deslușesc,
Cu un surâs copilăresc.
Tot ce simt, în caiet să povestesc,
Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,
Poate-ai să vezi că lipsesc,
Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.
Iar de nu, poate cândva,
Peste caietul vechi, prăfuit,
O adiere ușoară va trece-așa,
Deschizându-l iar...
A mea dorință, a mea suferință...
1 Part Castelul misterios
Unde-va departe,
Stă un castel misterios,
De ce secrete are parte,
Frica stătea în os.
Mulți oameni au fost acolo,
Și nu s-au mai întors,
Deoarece nu era scăpare,
Din castelul cel mai mare.
La fiecare pas ,
Căprioare, iepurași,
Prințese ce erau doar imaginare,
Și mii de fluturași,
Dar oare unde dispăreau?
Cavalerii duși de rege,
Dar oare ce credeau?
Despre această lege.
Dar acolo e frumos,
Dar frica au avut-o,
Dar ei visau miraculos,
Ce era doar un vis care creea magia.
Dar tot facea imaginarea,
Era-ntuneric și pustiu,
Dar și totuși e magia,
Ce era și un coșmar.
Și nimeni n-au aflat,
Secretul din castel,
Și nimeni n-au aflat,
Secretul măricel.
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
O dorința, o suferință
Vânt pustiu peste suflet suflă încet,
Mă simt doar un schelet,
Fără viață, fără sens, incomplet,
Cu o sincopă, dar și-un vis secret.
Un zâmbet blajin să mai înflorească,
În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,
Viața vreau s-o deslușesc,
Cu un surâs copilăresc.
Tot ce simt, în caiet să povestesc,
Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,
Poate-ai să vezi că lipsesc,
Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.
Iar de nu, poate cândva,
Peste caietul vechi, prăfuit,
O adiere ușoară va trece-așa,
Deschizându-l iar...
A mea dorință, a mea suferință...
1 Part Castelul misterios
Unde-va departe,
Stă un castel misterios,
De ce secrete are parte,
Frica stătea în os.
Mulți oameni au fost acolo,
Și nu s-au mai întors,
Deoarece nu era scăpare,
Din castelul cel mai mare.
La fiecare pas ,
Căprioare, iepurași,
Prințese ce erau doar imaginare,
Și mii de fluturași,
Dar oare unde dispăreau?
Cavalerii duși de rege,
Dar oare ce credeau?
Despre această lege.
Dar acolo e frumos,
Dar frica au avut-o,
Dar ei visau miraculos,
Ce era doar un vis care creea magia.
Dar tot facea imaginarea,
Era-ntuneric și pustiu,
Dar și totuși e magia,
Ce era și un coșmar.
Și nimeni n-au aflat,
Secretul din castel,
Și nimeni n-au aflat,
Secretul măricel.
Other poems by the author
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
În plină vară
Vai de mine, ce cãldurã!
Sã ies la cosit? Nici gând!...
Mort de cald, retras în şurã,
Îmi bat coasa, fluierând.
Vãd acvilele pe ceruri
Cum, în cercuri, se rotesc;
Şi simt vântul, cum adie
Pe pãmântul românesc.
Scapã soarele la vale,
Scapã, cãtre asfinţit.
Vai de mine! Gata somnul!
Mai am fânul de cosit!
Curge apa-n dungi, pe frunte,
Curge, mai ales când stai;
Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama
C-a trecut şi luna Mai!...
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...