Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Category: Diverse poems
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 3 февраля 2023
Views: 804
Poems in the same category
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Speriata
Fetitele speriate nu se coc în femei.
Nu poarta diamante în cercei. Nici în inele. Haina de blana sau genți grele de piele. Nu au buze purpurii, stiletto aurii. Nu au cuvinte pe buze. Nu pot fi muze.
Nu au proportii ce nasc emotii. Sau drame. Sau fericiri. Nu poarta și nu aprind foc în priviri.
Nu plutesc si nu zboara in aer nici pe mari nici in imbratisari.
Ele stau doar pe pamant până la gleznă. Aprind chibrituri inghetate in bezna, cam ca fetita lui Andersen. Respira 2D, ca un desen. Auriul cocleste se stinge cât le atinge. Muzica tace sau scrasneste când le învelește.
Ele au case care plâng, haine care le strâng. Tot ce au e prea-lung-prea-scurt-prea-nătâng.
Ah și au kilometri inexistenti dar persistenti între ele și Ei. Simt doar interpus. Supus. Prin idei.
Fetitele speriate Nu se coc.Niciodata. Deloc. Doar se ofilesc în babe uitate. Dacă au noroc.
Ce-i viața?
De te-ai întrebat vreodată
Ce-i viața,
Fie in glumă sau serios,
Și chiar de n-ai făcut-o
Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,
Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,
Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva
Și trece neinvitată la o cafea,
Tu spune-i :
Hei moarte,tu știi ce-i viața?
Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,
Repetă-i refrenul urâtei,
Zâmbește-i sarcastic,
Traiește fără teamă
Alungă-ți temerile,cheamă curajul,
Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,
Și nu te mint știindu-te al meu prieten!
(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)
Razbunare vietii.
Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...
Viitor rescris
De fel sunt o persoană veselă
Dar sufletul mi-i încă traumat
Și pentru el azi m-am decis
Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.
Încerc să-mi fac curat prin gânduri
Să-mi fac ordine în minte și suflet
Trec prin filtru orice capitol
Anulez orice urmă de teamă și urlet.
Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate
Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate
Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare
M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!
Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare
Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare
Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare,
Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Speriata
Fetitele speriate nu se coc în femei.
Nu poarta diamante în cercei. Nici în inele. Haina de blana sau genți grele de piele. Nu au buze purpurii, stiletto aurii. Nu au cuvinte pe buze. Nu pot fi muze.
Nu au proportii ce nasc emotii. Sau drame. Sau fericiri. Nu poarta și nu aprind foc în priviri.
Nu plutesc si nu zboara in aer nici pe mari nici in imbratisari.
Ele stau doar pe pamant până la gleznă. Aprind chibrituri inghetate in bezna, cam ca fetita lui Andersen. Respira 2D, ca un desen. Auriul cocleste se stinge cât le atinge. Muzica tace sau scrasneste când le învelește.
Ele au case care plâng, haine care le strâng. Tot ce au e prea-lung-prea-scurt-prea-nătâng.
Ah și au kilometri inexistenti dar persistenti între ele și Ei. Simt doar interpus. Supus. Prin idei.
Fetitele speriate Nu se coc.Niciodata. Deloc. Doar se ofilesc în babe uitate. Dacă au noroc.
Ce-i viața?
De te-ai întrebat vreodată
Ce-i viața,
Fie in glumă sau serios,
Și chiar de n-ai făcut-o
Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,
Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,
Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva
Și trece neinvitată la o cafea,
Tu spune-i :
Hei moarte,tu știi ce-i viața?
Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,
Repetă-i refrenul urâtei,
Zâmbește-i sarcastic,
Traiește fără teamă
Alungă-ți temerile,cheamă curajul,
Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,
Și nu te mint știindu-te al meu prieten!
(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)
Razbunare vietii.
Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...
Viitor rescris
De fel sunt o persoană veselă
Dar sufletul mi-i încă traumat
Și pentru el azi m-am decis
Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.
Încerc să-mi fac curat prin gânduri
Să-mi fac ordine în minte și suflet
Trec prin filtru orice capitol
Anulez orice urmă de teamă și urlet.
Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate
Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate
Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare
M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!
Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare
Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare
Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare,
Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Other poems by the author
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Copiii timpurilor noastre
Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"
Suntem înconjuraţi, neîncetat,
De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,
Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".
Copiii, mai cu seamã, ne uimesc
Cum leapãdã cuvântul românesc:
Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",
Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.
N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,
Sã o înveţe puiul, pe gãinã:
Ei ştiu ce este un calculator,
Mai bine decât chiar pãrinţii lor!
Revãd filmul de ieri, la interviu,
Se uitã la ecran, în timp ce scriu!
Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,
Mai ceva decât chiar Napoleon!
A fost o vreme-n casa pãrinteascã,
Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:
Un lucru mic sau mare, de stricam,
Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.
Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã
Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.
Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,
Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.
Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,
Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:
Un telefon, trimis de un amic,
Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.
Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,
Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;
Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:
Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!
Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,
De-i "academician" copilul tãu,
De nu-i în stare-a face o prostie,
De-a avea vise şi copilãrie!
Dacã nu te ocupi de fiecare,
Vor sta, fãrã a cere de mâncare,
Cu nasul toatã ziua-n telefon,
Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.
Ci, vor cãlãtori în alte lumi,
Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;
Însã eşti responsabil, ca pãrinte,
Cã eşti matur şi ai mai multã minte!
Ei ştiu actori sau star-uri muzicale
Şi strigã tare la semifinale;
Dar, de literaturã, n-au habar:
Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.
Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,
Avem mândria noastrã, de români.
Când te pricepi aproape la orice,
Nu ştii nimic de treabã... asta e!
Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,
Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!
Îţi pare bine c-ai atâta spor
Şi ştii engleza... din televizor.
De la zuluşi şi pân-la eschimoşi
De la cei treji, la cei cu ochii roşi,
Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,
Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!
Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!
El vrea sã fie "cool", pe barba sa.
Şi se va strãdui, din rãsputeri,
Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...
Din ţara lui, sã nu ajungã slugã
Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.
Decât stãpân modest, între vecini,
Mai bine slugã mare, la strãini.
Mai bun, decât tocana de legume,
N-am pomenit un alt produs, pe lume,
Nici mai gustos ca pizza culturalã
Înãbuşitã-n a prostiei oalã!
Pamflet pandemic
Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,
Pe care nu-l lãsãm la îndemâna
Unor aşa netrebnici de ciocoi
De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!
Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat
Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!
Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat
Cã umilirea, cere rãzbunare?
Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"
Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...
Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu
Mai lângã noi ca multe-infirmiere!
Noi nu o sã vã fim vouã pe plac
Urmând a voastrã dezumanizare!
Voi nu aveţi seringã şi nici ac
Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!
Lehamite ne e de ce legi daţi
- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -
Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,
Cu cheile prostiei sclipitoare.
Minţiţi poporul, din obişnuinţã,
Aşa cum procedaţi voi, an de an!
Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,
O, neam fãrã ruşine şi viclean!
Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt
Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,
Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt
Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!
Pre legea voastrã nu mã pot baza
- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -
Pre indivizi ce-acuz-o formã rea
Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!
☆
De nebunia lor ne-am sãturat,
De ştiri, de propagandã, de mizerii,
Ni-e dor sã respirãm aer curat
Şi fãrã presupusele bacterii!
02.12.2021, Gostkow, Pl
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Copiii timpurilor noastre
Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"
Suntem înconjuraţi, neîncetat,
De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,
Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".
Copiii, mai cu seamã, ne uimesc
Cum leapãdã cuvântul românesc:
Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",
Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.
N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,
Sã o înveţe puiul, pe gãinã:
Ei ştiu ce este un calculator,
Mai bine decât chiar pãrinţii lor!
Revãd filmul de ieri, la interviu,
Se uitã la ecran, în timp ce scriu!
Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,
Mai ceva decât chiar Napoleon!
A fost o vreme-n casa pãrinteascã,
Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:
Un lucru mic sau mare, de stricam,
Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.
Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã
Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.
Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,
Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.
Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,
Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:
Un telefon, trimis de un amic,
Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.
Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,
Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;
Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:
Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!
Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,
De-i "academician" copilul tãu,
De nu-i în stare-a face o prostie,
De-a avea vise şi copilãrie!
Dacã nu te ocupi de fiecare,
Vor sta, fãrã a cere de mâncare,
Cu nasul toatã ziua-n telefon,
Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.
Ci, vor cãlãtori în alte lumi,
Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;
Însã eşti responsabil, ca pãrinte,
Cã eşti matur şi ai mai multã minte!
Ei ştiu actori sau star-uri muzicale
Şi strigã tare la semifinale;
Dar, de literaturã, n-au habar:
Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.
Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,
Avem mândria noastrã, de români.
Când te pricepi aproape la orice,
Nu ştii nimic de treabã... asta e!
Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,
Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!
Îţi pare bine c-ai atâta spor
Şi ştii engleza... din televizor.
De la zuluşi şi pân-la eschimoşi
De la cei treji, la cei cu ochii roşi,
Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,
Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!
Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!
El vrea sã fie "cool", pe barba sa.
Şi se va strãdui, din rãsputeri,
Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...
Din ţara lui, sã nu ajungã slugã
Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.
Decât stãpân modest, între vecini,
Mai bine slugã mare, la strãini.
Mai bun, decât tocana de legume,
N-am pomenit un alt produs, pe lume,
Nici mai gustos ca pizza culturalã
Înãbuşitã-n a prostiei oalã!
Pamflet pandemic
Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,
Pe care nu-l lãsãm la îndemâna
Unor aşa netrebnici de ciocoi
De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!
Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat
Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!
Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat
Cã umilirea, cere rãzbunare?
Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"
Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...
Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu
Mai lângã noi ca multe-infirmiere!
Noi nu o sã vã fim vouã pe plac
Urmând a voastrã dezumanizare!
Voi nu aveţi seringã şi nici ac
Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!
Lehamite ne e de ce legi daţi
- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -
Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,
Cu cheile prostiei sclipitoare.
Minţiţi poporul, din obişnuinţã,
Aşa cum procedaţi voi, an de an!
Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,
O, neam fãrã ruşine şi viclean!
Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt
Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,
Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt
Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!
Pre legea voastrã nu mã pot baza
- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -
Pre indivizi ce-acuz-o formã rea
Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!
☆
De nebunia lor ne-am sãturat,
De ştiri, de propagandã, de mizerii,
Ni-e dor sã respirãm aer curat
Şi fãrã presupusele bacterii!
02.12.2021, Gostkow, Pl
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!