Bucluc

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

1. Fi Credincios Domnului

Fi credincios Domnului,

Când ziua-i grea și norii vin,

Când drumul pare fără capăt

Și sufletul se umple de suspin.

Nu părăsi a Sa lumină,

Nu te întoarce de la El,

Căci mâna Lui te ține încă

Și te ridică din adânc.

Când lumea spune: „Nu mai spera!”,

Tu spune: „Domnul meu e viu!”

Căci peste moarte și-ntuneric

Hristos rămâne pururi viu.

La poala Crucii stai cu pace

Și spune-I Domnului smerit:

„Iisuse, nu mă lăsa singur,

Că fără Tine sunt pierdut.”

Prin rugăciune treci prin noapte,

Prin post și lacrimi înaintezi,

Iar Dumnezeu, în taina Sa cea sfântă,

Te va întări când priveghezi.

Fi credincios până la capăt,

Chiar dacă drumul este greu,

Căci cel ce-și pune nădejdea-n Domnul

Nu va fi singur niciodată.

Iar când va bate ceasul vieții

Și lumea toată va tăcea,

Să fii găsit cu candela aprinsă,

Așteptând Împărăția Sa.

---

2. Nu Renunța

Nu renunța când plânsul vine,

Nu renunța când ești căzut,

Ridică ochii către ceruri

Și către Domnul Cel Preabun.

Poate că astăzi nu vezi drumul,

Poate că mâine pare greu,

Dar Dumnezeu lucrează-n taină

Și nu te lasă singur mereu.

Când rugăciunea pare goală

Și glasul tău abia se-aude,

Hristos cunoaște orice lacrimă

Și orice rană ce te doare.

Nu renunța la Sfânta Cruce,

Nu renunța la Dumnezeu,

Căci după noapte vine zorul

Și după plâns răsare soare.

Privește către Golgota sfântă,

La Fiul care S-a jertfit,

Și vei vedea iubirea care

Pentru păcat ne-a mântuit.

Nu renunța, suflete dragă,

Când ispita te va lovi;

Strigă: „Iisuse, miluiește!”

Și Domnul te va întări.

---

3. Dumnezeu Este Cu Tine

Când ești singur pe cărare

Și nu vezi niciun liman,

Dumnezeu este cu tine,

Chiar de drumul pare-n van.

Când în noapte te cuprinde

Frica rece și amară,

Domnul stă lângă tine

Și veghează peste seară.

El cunoaște orice suspin,

Orice lacrimă vărsată,

Știe rana ta ascunsă

Și durerea nemărturisită.

Nu te teme de furtună,

Dumnezeu e adăpost;

Când corabia se clatină,

El îți este călăuză.

Ține strâns de Sfânta Cruce,

Ține inima spre Cer,

Căci Hristos, Mântuitorul,

Nu te lasă fără har.

Și de vei cădea în viață,

Nu rămâne la pământ;

Domnul poate să te ridice

Prin puterea Sa cea sfântă.

---

4. Dumnezeu Te Cunoaște

Dumnezeu te cunoaște,

Știe gândul nerostit,

Știe lacrima ascunsă

Și păcatul tău greșit.

Știe când te doare inima,

Știe când nu mai poți,

Știe câtă luptă duce

Sufletul tău zi de zi.

Nu poți ascunde de la Domnul

Nici durerea, nici iubirea;

El pătrunde-n adâncul tău

Și îți vede toată ființa.

Dar nu vine ca să piardă,

Ci te cheamă la iertare,

Îți întinde iarăși mâna

Și te scoate din pierzare.

Spune-I tot ce te apasă,

Spune-I tot ce te-a rănit,

Căci în fața Lui smerenia

Poate face omul nou.

Dumnezeu te cunoaște

Mai profund decât oricine;

De aceea vino la El

Și rămâi mereu în bine.

---

5. Ține-te de Hristos

Ține-te de Hristos, creștine,

Când se clatină pământul,

Când se stinge bucuria

Și se-ntunecă cuvântul.

Ține-te de Crucea sfântă,

De Iisus Cel răstignit,

Căci prin Cruce vine viața

Pentru omul pocăit.

Nu căuta în lumea aceasta

Pacea care nu rămâne;

Pacea adevărată vine

De la Domnul și se ține.

Când averea se destramă,

Când prietenii se duc,

Hristos rămâne lângă tine,

El este veșnicul tău scut.

Ține-te de rugăciune,

Ține-te de adevăr,

Ține-te de Sfânta Biserică

Și de-al Domnului cuvânt.

---

6. Lumina lui Hristos

Lumina lui Hristos răsare

Peste lumea de păcat,

Și din noaptea cea adâncă

Sufletul este luminat.

Ca o candelă aprinsă

Într-o noapte fără stele,

Harul Domnului se varsă

Peste inimile grele.

Hristos este Lumina lumii,

Adevărul și Cuvântul,

El ne cheamă către Tatăl,

El ne luminează gândul.

Când păcatul te apasă,

Nu te teme de lumină;

Vino către Cel ce poate

Să te scoată din ruină.

Aprinde candela credinței,

Păzește-o neîncetat,

Ca la venirea Mirelui

Să te afle luminat.

---

7. Crucea Mântuirii

Sfânta Cruce stă în lume

Ca un semn nemuritor,

Că prin moartea Celui Sfânt

Am primit Mântuitor.

Pe Golgota, sub durere,

Hristos toate le-a răbdat,

Pentru omul cel căzut

Și de păcat împovărat.

Nu există dragoste mai mare

Decât jertfa Celui Sfânt,

Care pentru noi, păcătoșii,

S-a smerit până la mormânt.

Dar mormântul nu L-a cuprins,

Moartea nu L-a biruit;

A treia zi, în slavă,

Domnul nostru a înviat.

Crucea este pentru creștin

Semn de pace și biruință,

Căci prin ea privim spre ceruri

Cu nădejde și credință.

---

8. Roagă-te Neîncetat

Roagă-te când vine zorul,

Roagă-te când vine seara,

Roagă-te când ai lumină,

Roagă-te când vine-amarul.

Spune simplu: „Doamne, miluiește!”,

Din adâncul inimii,

Și vei simți în taina nopții

Pacea Sfântului Duh.

Rugăciunea este scară

Către cerul luminos,

Ea ridică omul slab

Către Domnul Iisus Hristos.

Când cuvintele se termină

Și nu mai știi ce să spui,

O lacrimă înaintea Domnului

Poate spune tot ce nu poți spune.

Roagă-te pentru cei ce suferă,

Pentru frați și pentru vrăjmași,

Căci iubirea către oameni

Ne apropie de Dumnezeu.

---

9. Hristos a Înviat

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le.

Mormântul este gol, iar îngerul

Vestește zorilor cerești:

„Nu-L căutați între cei morți

Pe Cel ce pururi este viu!”

Femeile mironosițe

Alergară către ucenici,

Purtând în suflete lumina

Unei vești nemaiauzite.

Hristos a înviat!

Să cânte cerul și pământul,

Să se bucure toată făptura,

Că biruită este moartea.

Prin Învierea lui Hristos

Avem nădejde pentru veșnicie,

Iar sufletul creștin privește

Spre Împărăția cea vie.

---

10. Maica Domnului

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu chip smerit și luminos,

Tu L-ai primit în pântece

Pe Fiul, Domnul Iisus Hristos.

În taina nopții Te rugăm,

Privește către cei ce plâng

Și du rugăciunea noastră

La Fiul Tău Cel Sfânt.

Tu ai stat lângă Cruce,

Când lumea întreagă amuțea,

Și ai privit cu durere

Jertfa Fiului ce te iubea.

Acoperă-ne cu rugăciunea

Și îndreaptă-ne spre Hristos,

Ca să pășim cu pocăință

Pe drumul cel luminos.

---

11. Îngerii Cântă

În ceruri îngerii cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar glasurile lor se înalță

Peste cer și peste pământ.

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

Răsună în veșnicie,

Iar sufletul care se roagă

Se unește cu această cântare.

Îngerii păzesc pe oameni,

După voia Domnului,

Și ne cheamă către pace,

Către calea binelui.

Să ne unim și noi în cântare,

Cu smerenie și cu dor,

Și să spunem către Domnul:

„Slavă Ție, Ziditorule!”

---

12. Calea spre Cer

Calea către cer nu este largă,

Ci prin Cruce se urcă sus;

Este calea pocăinței,

Calea către Domnul Iisus.

Nu este cale fără lacrimi,

Nici fără încercări,

Dar la capătul ei străluce

Lumina Sfintei Împărății.

Lasă ura, lasă mândria,

Lasă tot ce te-a legat

Și întoarce-te spre Domnul

Cu un suflet curățat.

Iartă celui ce te doare,

Fă binele cât poți mereu

Și vei vedea că prin iubire

Te apropii de Dumnezeu.

---

13. Doamne, Miluiește

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când slăbesc în rugăciune,

Când uit calea către casă.

Doamne, miluiește-mă,

Nu după dreptatea mea,

Ci după iubirea Ta cea mare

Și după mila Ta.

Când mă clatin, fii puterea,

Când mă pierd, fii călăuză,

Când mă tem, fii adăpostul,

Când plâng, fii a mea nădejde.

Doamne, miluiește-mă

Și mă curățește prin pocăință,

Ca să pot păși spre Tine

Cu smerenie și credință.

---

14. Nu Te Teme

Nu te teme, suflete,

Când furtuna se ridică;

Dumnezeu este aproape,

Chiar când inima ți-e frică.

Nu te teme de-ntuneric,

Că Hristos este lumină,

Și în noaptea cea mai grea

Harul Lui spre tine vine.

Nu te teme de durere,

Ci ridică-te și mergi,

Că prin grele încercări

Uneori mai tare crești.

Nu te teme de viață,

Nu te teme de sfârșit,

Dacă inima se ține

De Hristos Cel răstignit.

---

15. Glasul Domnului

În tăcerea cea adâncă

Poți auzi un glas ceresc,

Nu prin tunet, nu prin teamă,

Ci prin pacea ce-o primesc.

Glasul Domnului te cheamă:

„Vino, fiule, la Mine!”

Și sufletul ce se întoarce

Lasă-n urmă cele rele.

El te cheamă la iertare,

La iubire și la pace,

La o viață nouă, sfântă,

În lumina care nu apune.

Ascultă glasul Celui veșnic,

Păzește sfântul Său cuvânt,

Căci numai El conduce omul

Spre Împărăția de sus.

---

16. Nădejdea Creștinului

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția trecătoare,

Ci Hristos, Lumina lumii,

Care veșnic nu dispare.

Când totul pare că se pierde,

Când toate-n jur se risipesc,

Eu mă încred în Dumnezeu

Și către ceruri mă privesc.

Nădejdea este ca o ancoră

În marea vieții zbuciumate;

Ea ține sufletul aproape

De mâna Domnului cea tare.

Prin credință și răbdare

Vom ajunge la liman,

Unde nu mai este moarte,

Nici durere, nici suspin.

---

17. Sfințește-mi Inima

Sfințește-mi, Doamne, inima,

Curățește al meu gând,

Fă din sufletul meu casă

Pentru Duhul Tău cel Sfânt.

Ia din mine răutatea,

Ia mândria și păcatul

Și sădește-n locul lor

Dragostea și adevărul.

Fă-mă blând cu cei din jur,

Fă-mă gata să iert

Și ajută-mă, Stăpâne,

Să rămân în al Tău adevăr.

Nu cer aur, nu cer slavă,

Nu cer lucruri trecătoare;

Cer doar inimă curată

Și iubire către Tine.

---

18. În Mâna Ta, Doamne

În mâna Ta, Doamne, îmi pun

Și viața, și sufletul meu;

Tu știi ce este mai bine,

Tu ești al meu Dumnezeu.

Când nu cunosc ziua de mâine

Și drumul nu îl pot vedea,

Mă încred în Tine, Doamne,

Că Tu vei lumina calea mea.

Nu vreau să merg fără Tine,

Nu vreau să aleg fără har;

Fii Tu călăuza vieții mele,

Fii al sufletului meu far.

Și când voi ajunge la capăt,

Când anii se vor risipi,

Primește-mă, Doamne, în pace,

În veșnica Ta Împărăție.

---

19. Biruința Credinței

Credința nu moare în luptă,

Credința se face mai tare;

Când lumea se clatină-n jurul tău,

Ea caută cerul cel mare.

Credința trece prin focuri,

Prin lacrimi și prin încercări,

Dar rămâne lângă Hristos

În toate aceste chemări.

Nu sabia este puterea,

Nici aurul nu poate salva,

Ci inima care se-ncrede

În Domnul și-n mila Sa.

Să mergem cu fruntea plecată,

Dar sufletul către cer,

Căci Hristos este biruința

Și al nostru Sfânt Mântuitor.

---

20. Până la Sfârșitul Vieții

Până la sfârșitul vieții

Vreau să rămân lângă Hristos,

În rugăciune și credință,

Cu suflet smerit și luminos.

De voi cădea, mă voi ridica,

De voi greși, mă voi pocăi,

De voi plânge, voi chema pe Domnul

Și iar spre cer voi privi.

Nu vreau să uit iubirea Crucii,

Nu vreau să uit al Său cuvânt,

Nu vreau să uit că viața aceasta

Este un drum către mormânt.

Dar dincolo de mormânt este viață

Pentru cei ce cred în Hristos;

Dincolo de lacrimi este pace,

Dincolo de moarte — răsărit luminos.

De aceea, Doamne, ține-mă aproape,

Nu mă lăsa să mă rătăcesc

Și, când se va sfârși călătoria,

Primește-mă în Împărăția Ta.

Până la sfârșit voi spune:

„Hristoase, Tu ești Domnul meu!”

Și voi păstra în inima mea

Credința în Dumnezeu.

Amin.

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Între regăsire și rațiune,

Între a pleca între a te iubi pe tine 

Între amintiri și traume,

Între sentimente nespuse și anxietate

Între a te îmbrățișa și a nu mai aștepta

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”