Author Florin Dumitriu

Ne-am conectat cu alte simţuri,

Rupându-ne treptat de adevăr,

Dansăm lasciv pe alte ritmuri,

Mergând spre ţintă în răspăr.

Purtăm pe umeri lungi sicrie,

Cu nefilimi de prin geneză,

Călugări lângă noi încep să scrie,

Ecleziaste fără diateză.

Icoane vechi plâng în biserici,

Iar preoţi cântă fără de habar,

I-o luptă mare între clerici,

Asemenea păcatului originar.

Se strâmbă crucile de pe morminte,

La fel şi cele de la gâtul lor,

Scripturile rămân fără cuvinte,

Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.

Pământu’ încet se împământeşte,

Şi pomul vieţii prinde ram,

Din duhuri şi lumini celeste,

Se plămădeşte iar un nou Adam.

E târziu, iubirea mea... 
Rogu-te aprins, nu uita de mine, nu uita de inima mea. 
 
Nu te pot purta în sufletu-mi străpuns 
Ai lăsat urme dure, sidefate 
Vorbele tale, dureros de dulci 
Mă lovesc, simțindu-se ca un sărut. 
 
Ne cunoaștem, oare? 
Vorbește vinul pentru tine, dragul meu 
În inima-mi, fitil aprins 
Nu te pot uita, oră târzie, mă cuprinde luna vie. 
 
Unde ești? Vocea ta, un domol glas 
Chipul tău, o amintire. 
Ochii tăi, albastru ocean 
Părul tău, aura luminii 
Mă orbești, zâmbete cald! 
 
E ora trei, ai adormit?  
Sau te gândești la mine, la cum m-ai părăsit?  
Arde, iubitule... stinge țigara! 
 
Stinge flacăra din mine  
Ia cu tine lacrimile-mi amare 
Fură-mi nopțile tăcute  
Sărută-mă, uită de regretele din suflet. 
 
În grija altcuiva, lasă-mi te rog inima.  
Stelele și luna mea,  
Luați-mă cu voi 
Și când va fi rândul meu  
Făuriți-mi inima, să fie una cu voi. 

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Întîi eu să fiu iertat,

Apoi pentru toți mă rog,

Nu vreau celor ce-mi vor rău,

Să nu-i ierte Dumnezeu,

Căci Dumnezeu ne iubește,

Are darul pentru toți. 

Și ne iartă de păcate..,

Ne cheamă la el pe toți.

El în veci nu părăsește,

Nici un fiu,El ne iubește,

A trimis pe DUHUL SFÂNT,

Nouă pe. acest pământ,

Să ocrotească mereu...

Să ajute când e greu.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

E noapte iar si lacrimile 

Imi curg pe fata

Secati de durerea 

Pierderii tale din viata 

Ochii tai verzi 

Nici azi nu-i pot uita 

Cum ma priveau cu dor 

Ziua si noaptea 

Acei ochi care ma priveau 

Cu raceala 

O privire patrunzatoare 

Ajungand sa ma doara 

Iubirea mea a fost 

Sincera si rara 

Dar tu ai confundat-o 

Cu un tren in gara 

Caci de aceasta data 

Speram sa fie altfel 

Dar ca intotdeauna 

Am fost respinsa de el 

In acesta creatie

Te idealizez pe tine 

Visul meu perfect 

Sa ramai cu mine