Umbra unei șoapte târzii

Dacă-ai fi fost primăvara, 

Ți-aș fi-nflorit în geam lumină, 

Ți-aș fi cules din ceruri seara 

Și ți-aș fi pus-o-n rădăcină.

Dacă-ai fi fost o apă lină, 

M-aș fi făcut un țărm de dor, 

Să-mi lași pe sufletul de tină

 Urmele pașilor ușor.

Dar ai trecut precum un nor

 Ce-și pierde umbra peste mare, 

Lăsând în inima ce mor 

Un câmp de toamnă fără soare.

Și te-aș mai fi iubit, iubire, 

Cum ar iubi un rug tăciunea, 

Cum ține marea-n amintire 

Corabia și rugăciunea.

Te-aș fi ascuns în flori de tei,

 În cântecul de ciocârlie, 

Să nu te fure ochii grei 

Ai vremii fără omenie.

Acum e noapte peste ramuri, 

Iar luna coase văi de scrum,

Și-mi bate dorul lung în geamuri

Ca un străin rămas pe drum.

Dar dacă-ntr-o târzie seară

Te-ai întoarce din uitare,

 Aș pune iarăși primăvară 

Pe toate rănile din zare.

Se rupe cerul într-un geamăt surd,
Iar eu, copil al umbrelor, îmi croiesc
Drumul printre amintiri cu genunchii goi,
Acolo unde nici tăcerea nu îndrăznește să pășească.

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

În serile tale cade încet tăcerea,

Ca roua peste flori de liliac,

Iar luna-și toarce lin mângâierea

Pe cerul alb, cu licăr tremurat.

Se pleacă ramuri peste apa vie,

Și vântul spune vechi povești de dor;

Prin iarba udă trece-o veșnicie,

Cu pași ușori și glas fermecător.

În ochii tăi se-adună depărtarea,

Ca-ntr-un izvor ce-ascunde-un cer senin;

Iar sufletul își caută cărarea

Spre visul care nu se stinge-n chin.

Când stelele aprind tăcute zarea,

Se-ntoarce timpul blând la început;

Din umbra nopții răsare chemarea

A tot ce-am fost și încă n-am pierdut.

De-ai ști ce cânt ascunde nemurirea

În liniștea ce curge dintre noi,

Ai înțelege că iubirea, firea,

Își poartă cerul peste amândoi.

Rămâi așa, în serile albastre,

Cu chipul prins în raza unui vis;

Căci toate drumurile lumii noastre

Se-ntorc la tine, parcă dinadins.

Iar dacă zorii vor veni odată

Să risipească farmecul târziu,

În serile tale va rămâne toată

Lumina dragostei ce încă-o știu.

Floarea a întrebat luna:

,De ce mă privești în fiecare noapte,

dacă știi că dimineaţa voi dispărea?"

Luna i-a răspuns:

,Pentru că unele frumuseți nu sunt făcute să dureze..

ci doar să lase în suflet o lumină pe care timpul nu o poate stinge."

E beznă, dar văź' tot.

Și din tot, răsari tu,

În mijloc de flori de rai,

Pe pământ de iad.

Eu, nedumerit, te cuprind

Cu mâini palide, reci, alintate de frică,

Vrând să te ridic spre cer,

Să-ți fiu limanul

Într-o mare care nu iartă.

Dar tu, floare de nu-mă-uita,

Mă scalzi doar în povești,

Iar eu, ieșit din fire,

Mă războiesc cu diavoli și cu adevărul

Ca să te duc dincolo,

unde „mai bine” încă mai are sens.

Și totuși, tu,

Floare dragă,

Mă vrei aici,

La gârla răului,

Lângă tine, lângă râpă.

Căzut ești,

Și așa mă vrei și tu:

Nu salvator,

Nu cer,

Ci prezență

În prăbușire.

ADIO cu zambetul pe fata si in inima

Nu imi dai alt sentiment cand ma gandesc la tine

N-ai asculta si ai vrut sa pleci de langa mine

Sincer, sper sa-ti fie mai bine

Cu siguranta, nu o sa iti fie

Dar fie, treaca de la mine

ADIO, MAREA MEA IUBIRE!

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Culoarea ta preferată era roșu, 

Buzele mele pentru tine erau roși 

Îți făceam obraji roși, 

Te iubeam...

Culoarea ta preferată este roșu 

Buzele mele din cauza ta sunt roși 

Obrajii mei sunt roșii, și ochii la fel. 

Te iubesc...

Regret că ți-am fost prea multă 

Regret tot eu că n-ai știut a prețui

Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă 

Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...

Regret c-am fost nepotrivită 

Bucati din suflet servindu-ți pe tavă 

De-al tău vin m-am lăsat vrăjită 

Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...

Regret doar că ți-am fost adevărată 

Regret tot eu că doar ți-am prisosit

Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată 

Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?

Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?

Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță 

Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați

Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...

Dacă ne iubim ?

Ne luăm de mână

Și  la drum pornim .

Va fi greu  începutul

Dar ,dacă  ne iubim

Bănuim  sfârșitul ...

Se zbate ideia sub tâmple

Efecte sonore,iluzii,vedenii

În universul clocotitor

Al sofisticatului laborator.

Pe ce fel de butoane se apasă,

De râsul e alături cu plânsul?

Și unde cuvântul își îmbracă veșmântul

De scântei și lumini colindă pământul?