Decade ..(re) (II)

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

 

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

 

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

 

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

 

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

 

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

 

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

 

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

 


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: Marius Ene poezii.online Decade ..(re) (II)

Data postării: 26 august 2023

Comentarii: 1

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 1392

Loghează-te si comentează!

Comentarii 1

Silvia Mihalachi

Silvia Mihalachi

Poezia ,, Decade…(re) (II) ,, este ca un rechizitoriu întocmit în versuri de către autorul Marius Ene și care aduce la ,, stâlpul infamiei ,, Mândria, Orgoliu și Răutatea,, ce se fac vinovate de decăderea societății în formă continuată. Multă nevoie avem ( și) de aceste gen de poezie. Mi-am imaginat un complet de judecată format din ,, oamenii-oameni,, în fața căruia este prezentată această poezie-rechizitoriu…și sentința față de cei vinovați să fie definitivă. Mi-am imaginat!. ,, Cogito, ergo sum ,,.

Alte poezii ale autorului

La mulți ani, Ana!

Nu-i doar un simplu La mulți ani..

 

Nu-i doar o zi în calendar

Ce o repeți în fiecare an

Ești mai presus de orice dar

Izvor de viață și femeie

Ești simplu - mamă cu mult har

Ești tu, aici, acum și pentru mâine

Copiilor ce i-ai născut și le-ai dat nume

Ești umbra lor, ești scut și pâine 

Ești demnă de a fi părinte!

Fii pur și simplu fericită

Fii pur și simplu împlinită 

 

Marius Ene, Polonia, 23.02.2025

Mai mult...

Antiteza

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

 

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

 

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

 

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

 

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

 

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland

Mai mult...

Mai lasă

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

 

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

 

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

 

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

 

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

 

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

 

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

 

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Mai mult...

Zicala

Dacă tot faci umbră pământului, fă-o să fie răcoroasă.

 

Marius Ene, Elblag, Poland, 20:06

Mai mult...

Doar pisici

Fire albe de mătase,

Lungi, subțiri și mai lucioase,

Își făcură loc acuma,

Pe botic cu nări de numa..-s două găurele

Cât ai zice bob, mărgele..

Parcă-s două căpșunele, afine sau viorele;

Pisicuțe sau purcei?!

Ce credeai că sunt acuma?!   

Doar pisici, te-ntreci cu gluma!

 

Marius Ene, Poland, 15.01.2024

Mai mult...

EGO

Se pierd simțuri, se pierd gânduri

Mii nenumărate suflete se pierd

Sunt doar valuri care se petrec

Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri

 

Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții

Căutăm în van esența altor lumi, făliți

Mai presus de oameni și de sfinți copii

Facem decadența altar de neciopliți

 

Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi

Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate

Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi

Repetăm haotic vise despre noi

 

Mințile, grădini întortocheate

Cândva temple raționale

Temple luminate, pline de balans

Pierd dendritele vibrante

Rătăcesc în golul ce le-a prins

Rămân acum adânc iraționale

 

Marius Ene, Iulie, Polonia 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

De ce m-ai născut?

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

 

Mai mult...

Eu, cu mine

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

Mai mult...

Limitări

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

Mai mult...

Amar

Încerc să scriu, dar mintea mi-e în ceață,

Ceață e și afară și nu mai e verdeață…

Poate încerc să spulber doar o amintire tristă,

Tristă-i și toamna ce a venit în vizită.

Cartierul e din ce în ce mai pustiu

Pustiu e și sufletul meu, dar știu

Că anii trec… și totul dispare…

Oameni, clădiri, sentimente și culoare.

Îmi amintesc de demult, de când eram copii

Copii erau peste tot și aveau jocurile proprii

Nu se gandeau… nicidecum la viitor

Viitoru-i acum și trece-ncet și timpul lor…

E dureros să vezi cum oamenii se schimbă,

Se schimbă mulți în rău și asta mă deprimă…

E un lanț trofic, al oamenilor

Cel mai slab e mâncat de cel puternic, ce popor!

Acum se așterne anotimpul rece,

Rece e și fiorul ce prin vene-mi trece.

Iarna vine în pas grăbit și inevitabil

Inevitabilă-i și schimbarea-nprealabil.

E o aromă amară, este cea de la țigară

Cum dispare fumul, așa tot o să dispară.

Dacă-ți sunt eclipsate toate fericirile

După o viață traită rămân doar amintirile.

Amintirile, la care te gândești

Te uiti la poze și începi să zâmbești

Dar zambetul e palid și parcă te urăști

Că nu te poți întoarce-n timp să le retrăiești.

Așa e viața, când o trăiești în silă,

Așa sunt oamenii, când îi tratezi cu milă,

Deci iubește, dacă vrei să fii iubit

Traiește, nu doar ca să știi că ai trăit!

Mai mult...

Visul I

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Mai mult...

Spaime

lângă mine s-a așezat o vrabie

jumătate neagră

jumătate galbenă

tremuram amândoi pe aceeași ramură

împărțind  întunericul

ea își aranja cu un fel de pedanterie

meditativă  

 penele

răscolite de crivăț

eu îmi frecam în neștire palmele

pentru întâia oara se întâmpla

să se întâlnească la un loc

un om și o pasăre

mă gândeam

într-un dialog al surzilor

ea cu sunetele ei intraductibile

eu cu verbele mele pline de ifose

în timp ce sub picioarele noastre

auzeam crăpând pietrele

Doamne

m-am pierdut în iarna aceasta

ascuțită ca un tăiș de sabie

printre miliarde de fulgi de zăpadă

inexorabil

unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri

să alungi din calea mea lupii

să-mi deschizi un drum de lumină

și liniște

care să treacă prin mijlocul inimii tale

unde să lași un loc și pentru o pasăre…

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍