Exuberanță

Azi trăiesc, și mâine e la fel,

Și fiecare zi e dejà-vu,

Nu se mai poate alfel,

Și parcă sensul e pierdut.

Dar îți vine iar un zâmbet –

Dulce, cald și sclipitor.

Iată, norocosul meu bilet 

Spre fericitul viitor.

Acum cunosc eu vieții sensul,

Pe care o trăiesc –

Atât de ușor e răspunsul:

E ceea, ce mă face să zâmbesc.

Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.

Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.

Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.

Ganduri neinsirate le simt inauntru adunate

Bucati, franturi din idealuri ce sunt neintinate

Viitorul prevazut pare de fapt unul intrerupt

O pauza lenta ce pare a fi puternic latenta 

De ce simt? daca nu pot sa ating nemurirea

Si tot ceea ce reprezinta fiinta mea si firea

Tot ce credeam ca va fi in a mea soarta 

Pare de fapt a fi doar o dorinta nepatata

O minciuna simpla in suflet insamantata   

Credeam ca timpul va dovedi ceea ce sunt

Dar totul s-a risipit in van si de fapt 

Nimic nu sunt...doar praf si ramasite

Acoperamant pentru acest pamant

O carcasa pustiita de traire si iubire   

Un suflet ce zboara o data cu adierea

Vantul ce te poarta peste varfurile inalte

Ploaia ce te curata de ganduri macinate

Soarele ce iti usuca si ultimul pacat

Un pacat de a dori sa fii liber si neintinat  

Priveste catre zorii diminetii si intreaba-te

Se merita? asta e de fapt ce te implineste

Ce te face sa zbori si nu te nimiceste?

Doar tu crezi ca esti cea ce are dreptul?

Sa isi refaca trupul sa-si lepede defectul? 

Vreau, doresc, poftesc la tot ce ma invie

Tot ce-mi da de stire ca viata e omenie

Nu doar o umbra pe pamantul asta

Scopul nu s-a sfarsit ci doar a inceput

Gaseste-ti menirea asculta-ti rabdarea  

Le simt pe toate cum asteapta

Gandurile incet , incet mocnesc 

Si vor sa iasa la suprafata

Insa rabdarea mea nu le lasa 

Porneste si priveste mai departe

Aprinde sufletul nu-l adormi

Lasa-l sa prinda aripi ce zboara tot mai sus

Catre abisul nemarginit care e mai presus

Decat poftele ce te carmuiesc in necunoscut

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

Pe ale vieții izvor 

se vărsa al meu dor.

Ceva netrait, 

ceva nemaipomenit 

Cand închid ochii nu mai văd numic

pentru ca acel ceva candva a pierit 

la o viața frumoasa candva visam 

dar când adorm doar coșmaruri văd in somn

si ziua e la fel de-altfel 

cum scap de-al vieții umor?

Iubirea nu se arată usor 

Fericirea nu răsare in zori 

Cum pot eu trai asa 

Cu o inima de catifea?

Tabloul pare-a fi perfect 

fara oameni cuprinși in portret 

Dar inima-i iubeste asa 

Si eu fac parte din mulțimea asta 

Totu-i defect asa perfect 

unde-i Frumusețea din defect ?

Totul pare-a dispărea 

Si odată cu totul și fericirea 

ștejar

gârbovit însângerat

lăcrimând rememorând cugetând

la jocul de copii-

luptând răscumpărând dăruind

jertfelnic luminos

altar

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...