Valori globale
Un vânt suflă peste mări și țări,
Un val aduce schimbări și-nvățări.
O rețea nevăzută se întinde,
Lumi diferite, acum se prind.
Credințe vechi, în fața noilor zei,
Caută sens în aceste vremi grele.
E luptă între tradiții și modern,
Între sacru și profan, un etern semn.
Dar poate-n valul globalizării,
Se află și-o șansă de împăcare,
Un dialog între culturi și credințe,
O punte spre înțelegere și iubire.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 17 decembrie 2024
Vizualizări: 202
Poezii din aceiaşi categorie
Cum va fi mâine?
Te-ntrebi ce va fi mâine?
Nu poți schimba destine!
Puteri magice nu posezi
Să ai tot în ceea ce crezi.
Aduci prin gând și fapte
Exemplul pur de dreptate.
Încerci prin alese cuvinte
Să sprijini oameni cu minte.
Speri ca tot răul să dispară,
Făcând loc binelui să apară.
Implori cerului binecuvântare
Și acestui "colț de rai" încântare.
Ți-ai dori ca totul să se-ndrepte
Și neamul tău să urce pe trepte,
Să se-nobileze calea aleasă
Cu înțelepciune să fie înțeleasă.
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Fragil
Fiinta fragila ce pari a fi de piatra,
De ce te sfarmi la o adiere pala
Cand emani atata forta..
E totul de pomana?
De ce durerea te patrunde
Cand pare ca n-are pe unde
De ce-i lasi libera cale desi armele-ti sunt in garda
Cine.. cine-a lasat-o sa cada..
Epigrame VII
Astronom
Telescop şi-a cumpărat,
Însă nu să cate-n stele,
Ci să vadă de sub pat,
De-a plecat a sa muiere.
Unui astronom
Sus pe cerul înstelat,
Cată întruna cu luneta,
Însă alăturea-i în pat,
Găuri negre îl atrag.
Unui astronom
Astronom vrând să se facă,
Şi-a luat ochean de clasă,
Dar l-a lepădat de îndată,
Văzând gaura de-acasă.
Examen de angajare secretară
Proba scrisă stă să-nceapă,
Dar o blondă din fundal:
- Voi sări această etapă,
Mă pricep doar la oral...
Corona virusul
M-a atins cu degetul, m-a pipăit,
Şi-am zis că iau Corona negreşit,
Dar până boala o să - mi vină,
Eu, m-am mutat la e în carantină.
Atac de poantă
M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,
Chiar am făcut o mare dramă,
Dar nu a fost atac de cord,
Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.
Atac
M-a insultat c-o vorbă dură,
Şi mă ataca mereu în plen,
Dar i-am pus lacătul la gură,
Când i-am răspuns cu un catren.
Apocalipsa
Toţi se plâng că-i bate Domnul,
Că-i omoară cu “Corona” …
Dar din zori, până-i ia somnul,
Ei petrec doar cu Mamona.
Genetică – epidemia de Corona virus în Italia
Cei mai bravi au fost romanii,
Au creat chiar mari imperii,
Azi s-ascund ca şobolanii,
Le e frică de bacterii.
La terasă în pandemie
O Corona a comandat,
Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,
Vine băiatu’… a strigat,
Şi înspre el a strănutat.
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Cum va fi mâine?
Te-ntrebi ce va fi mâine?
Nu poți schimba destine!
Puteri magice nu posezi
Să ai tot în ceea ce crezi.
Aduci prin gând și fapte
Exemplul pur de dreptate.
Încerci prin alese cuvinte
Să sprijini oameni cu minte.
Speri ca tot răul să dispară,
Făcând loc binelui să apară.
Implori cerului binecuvântare
Și acestui "colț de rai" încântare.
Ți-ai dori ca totul să se-ndrepte
Și neamul tău să urce pe trepte,
Să se-nobileze calea aleasă
Cu înțelepciune să fie înțeleasă.
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Fragil
Fiinta fragila ce pari a fi de piatra,
De ce te sfarmi la o adiere pala
Cand emani atata forta..
E totul de pomana?
De ce durerea te patrunde
Cand pare ca n-are pe unde
De ce-i lasi libera cale desi armele-ti sunt in garda
Cine.. cine-a lasat-o sa cada..
Epigrame VII
Astronom
Telescop şi-a cumpărat,
Însă nu să cate-n stele,
Ci să vadă de sub pat,
De-a plecat a sa muiere.
Unui astronom
Sus pe cerul înstelat,
Cată întruna cu luneta,
Însă alăturea-i în pat,
Găuri negre îl atrag.
Unui astronom
Astronom vrând să se facă,
Şi-a luat ochean de clasă,
Dar l-a lepădat de îndată,
Văzând gaura de-acasă.
Examen de angajare secretară
Proba scrisă stă să-nceapă,
Dar o blondă din fundal:
- Voi sări această etapă,
Mă pricep doar la oral...
Corona virusul
M-a atins cu degetul, m-a pipăit,
Şi-am zis că iau Corona negreşit,
Dar până boala o să - mi vină,
Eu, m-am mutat la e în carantină.
Atac de poantă
M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,
Chiar am făcut o mare dramă,
Dar nu a fost atac de cord,
Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.
Atac
M-a insultat c-o vorbă dură,
Şi mă ataca mereu în plen,
Dar i-am pus lacătul la gură,
Când i-am răspuns cu un catren.
Apocalipsa
Toţi se plâng că-i bate Domnul,
Că-i omoară cu “Corona” …
Dar din zori, până-i ia somnul,
Ei petrec doar cu Mamona.
Genetică – epidemia de Corona virus în Italia
Cei mai bravi au fost romanii,
Au creat chiar mari imperii,
Azi s-ascund ca şobolanii,
Le e frică de bacterii.
La terasă în pandemie
O Corona a comandat,
Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,
Vine băiatu’… a strigat,
Şi înspre el a strănutat.
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Alte poezii ale autorului
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Stefan
Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta
În Colchester Essex, cariera ai creat
Cu forță și convingere, visul tău ai atins
Și visele tale acum s-au împlinit.
Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie
Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire
În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,
Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.
Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,
Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.
Iubirea mea te va purta mereu în gând,
Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.
Apel
În ziua de azi, când prețurile cresc,
Și portofelul geme, seacă,
O decizie am luat, un protest,
Azi nu cumpărăm nimic, deloc!
Nici din magazine, nici online,
Nicio plată nu facem, nimic,
E o grevă a consumului, un semn,
Că nu acceptăm orice preț, oricât!
Ne unim cu toți cei ce gândesc la fel,
Și spunem "Stop!" la scumpiri,
Azi nu cumpărăm, e un apel,
La un preț corect, la echilibru!
E ziua în care economisim,
Și stăm departe de tentații,
Azi nu cumpărăm, ne odihnim,
De goana după achiziții!
Azi nu cumpărăm, dar nu uităm,
Că mâine poate fi la fel,
Dar luptăm, nu ne lăsăm,
Pentru un trai decent, un preț rezonabil!
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Stefan
Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta
În Colchester Essex, cariera ai creat
Cu forță și convingere, visul tău ai atins
Și visele tale acum s-au împlinit.
Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie
Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire
În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,
Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.
Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,
Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.
Iubirea mea te va purta mereu în gând,
Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.
Apel
În ziua de azi, când prețurile cresc,
Și portofelul geme, seacă,
O decizie am luat, un protest,
Azi nu cumpărăm nimic, deloc!
Nici din magazine, nici online,
Nicio plată nu facem, nimic,
E o grevă a consumului, un semn,
Că nu acceptăm orice preț, oricât!
Ne unim cu toți cei ce gândesc la fel,
Și spunem "Stop!" la scumpiri,
Azi nu cumpărăm, e un apel,
La un preț corect, la echilibru!
E ziua în care economisim,
Și stăm departe de tentații,
Azi nu cumpărăm, ne odihnim,
De goana după achiziții!
Azi nu cumpărăm, dar nu uităm,
Că mâine poate fi la fel,
Dar luptăm, nu ne lăsăm,
Pentru un trai decent, un preț rezonabil!
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.