Iubito simt că te doresc!

Послать поцелуй в бездонную яму,

Закрыв глаза ласкай, безликую даму.

Кто заставляет тебя просить?

Кто заставляет страдать, заставляет простить?

Кем стала ты? В оковах цементного города?

Тварь воскресшая , тело убитого холода.

О чём ты думала пожирая меня снова,

Поклоняясь законам жестокого Бога?

Поколение убийц, идущих из мира иного,

Кровь на руках, ты есть, и тебя слишком много.

Умирать я не буду, за твоё бледное золото,

Жизнь ничего не стоит, но это слишком дорого.

Мне не забыть этих людей, жестоких людей,

Уроюсь в мечтах, в создании идей.

Захлебнусь в громком хоре Нереид,

Останусь до конца... и меня тихо добьет спид.

Dumnezeu

Te iubesc O Doamne 

Te iubesc O Doamne

În tine ma incred

Tu esti salvatorul meu

Cind eram in lanturi grele

In pacate si  in lume pierduta

Tu mai cautat si mai gasit

Si mai  curat de pacate

Iti Multumesc O Doamne

Ca existi in viata mea.

De inimă-mi atârnă,

Nesăbuite patimi,

Iar ochii-ncet mi-i scurmă,

Șiroaiele de lacrimi.

În colțul stâng al gurii,

Surâsuri se ascund,

Iar valurile urii,

În suflet îți pătrund.

Tăcuta mângâiere,

Pe tâmplă-ncet se duce,

Iar rânduri de durere,

La creștet îmi stau cruce.

Mi-e gândul fără vină,

Amoru-n piept mi-e rece,

Demult îl chem să vină,

Pe lângă mine trece...

Eu sunt subcultura in carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Sunt metafora la colț de stradă

Un vagobond de esențe a gandirii înalte 

Eu nu mă inchin la profeti la parai 

Eu nu-ti vand iluzii din tot ce nu ai 

Eu n-o sa scriu versuri când litere-ti mor 

Si nici n-am sa cânt pe voci de afon

Eu sunt subcultura în carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Eu sunt viciul de formă găsit doar pe stradă 

De-acolo de unde pornea apa caldă 

Eu rezid social decantat de la stat 

Eu un EU incomod 

Cât un patru impar  

Eu sunt subcultura în carne și oase

Omul care gândește nu dă în mase 

Florin Ristea 

26.12.2023

Start 23:55(UK)

27.12.2023

Final 00:18(UK)

Calc pe-alee în Copou, de care

multe amintiri mă leagă,

Încă de când eram student

și-am întâlnit o fată dragă.

S-a întâmplat tare demult

pe anotimp de toamnă,

Când toți eram tovarăși și

interzis cuvântul doamnă.

Eram și eu și ea atât de tineri

și fără a simți grija cotidiană,

Și nici s-avem habar, că mintea

omului este vicleană.

Îmi amintesc cu câte mreje

am fost încins de Cupidon,

Că toată ziua la ea visam,

iar noaptea n-aveam somn.

N-a fost ușor s-o cuceresc

și să-mi accepte prietenia,

Așa c-a trebuit neortodox,

să-mi folosesc și viclenia.

Dar fapta mea n-a fost ceva

de care să mă rușinez,

Și doar mici tertipuri,

s-ajung la ea și să flirtez.

Erau pe-atunci alte principii,

în perioada greu apusă,

Pe care mulți români n-o înțeleg,

decât dacă e spusă.

Aici pe-alei mi-am cunoscut aleasa

și o pereche am format,

Și simt că-n astă viața scurtă,

sunt omul și soțul...binecuvântat!

O să-ți spun altfel de cuvinte iubito

În loc de adio...

O să-ți sărut sânii mult prea rotunzi și moi,

Mii de îngeri să stea intre noi,

Și să cânte melodia ta populară dar altfel ,

Cu un alt indescifrabil refren...

În loc de adio să te iubesc,

Tu îmbrăcată în costum popular iar eu așa cum mă știi,

Simplu,rătăcit și pierdut..

Știu că-ți este rușine cu mine și totuși în loc de adio îți scriu un poem de iubire și te sărut,

Ca să-ți fie dor și să arzi cândva de regrete...

Să-ți amintești atunci de frumosul trecut,

În loc de adio să-ți lași gândul să fugă în Rai sau poate la mine,

De ce nu iubito noi doi un singur foc plin de văpăi

Sau de amor,

Toate să fie cum îți plac ție,

În loc de audio să fim prinși în iubirea aceea antică care nu știe ce înseamnă cuvântul sfârșit,umilință sau moarte,

În loc de adio iubirea noastră aici și acolo veșnic vie să fie,

Oare?

Sau este poate timpul lui Adio....?

(Horia Stănicel 11 feb 2025 Vasilica dragostea mea)

Nici că îmi vine-a crede

Că a ta dulce mână,

Ce tocmai mă dezmiardă...

Va fi cândva ţărână.

Şi nici că ochii tăi,

Ce inima mi-au frânt

Cu a lor strălucire...

Vor fi cândva pământ.

Sau c-ale tale buze,

Ce azi când le sărut,

Culcaţi în iarba verde...

Vor fi cândva doar lut.

Nici că îmi vine-a crede.

Eu - sat în vârf de munte,

Sub crestele semeţe,

Păduri de conifere,

Păşuni şi cu fâneţe.

Tu - capitală mare,

Cu liste lungi de preţuri,

Poşete şi parfumuri,

Pasiuni şi cu fineţuri.

Rămâne de văzut

Cum o să facem faţă,

Eu la pasiuni, fineţuri,

Tu la păşuni, fâneaţă.

Tot rătăcesc prin locuri stranii,

Dar care-mi par şi familiare,

Îngândurat mă-ntreb întruna

Cum am ajuns în ele oare?

Că nu-mi aduc deloc aminte

Cum s-a-ntâmplat de m-am pierdut

Şi nu-nţeleg unde mă aflu

Şi nici nu ştiu când am trecut.

Pe un tărâm plin de lumină,

Înveşmântat în raze albastre

Ce cad, pe sub a frunţii boltă,

De pe un cer cu două astre.

Ce-s străjuite, de aproape,

De tâmple adânci ca nişte văi...

Iubita mea încep a crede

Că m-am pierdut în ochii tăi.

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea?

Sărutul e o floare

Aparte, fără frunze,

Nu are nici petale,

Doar cele patru buze.

Ce dis-de-dimineaţă,

Că-i soare sau că plouă,

Se ating cum faţă-n faţă

Stau două câte două.

E floarea ce-i seduce

Pe toţi cu al său nectar,

Dă mierea cea mai dulce

Iubiţilor în dar.

Tot timpul înfloreşte

Şi poate fi culeasă

De-ndrăgostiţi prin parcuri,

Grădini, pe lângă casă.

E gingaşă din fire

Şi roşie precum focul,

Miroase a iubire

Şi dor, bat-o norocul!

Tu, iartă-mă, Hristose!

Tu iartă-mă, că-s om

Şi că sunt şi piron

Ce încă-Ţi trec prin oase.

Că-n coastele-Ţi împunse,

Eu suliţă încă sunt

Şi spin pe capul sfânt

Şi oţetul de pe buze.

Tu, iartă-mă, Isuse!

Că Te tot răstignesc,

Cum tot păcătuiesc

Şi tot îmi caut scuze.

De parcă nu-Ţi ajunge

Să simţi de sânge scurse

Picioarele-Ţi străpunse,

De mii de ani pe cruce.

Tu, iartă-mă, Isuse!