Stefan
Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta
În Colchester Essex, cariera ai creat
Cu forță și convingere, visul tău ai atins
Și visele tale acum s-au împlinit.
Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie
Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire
În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,
Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.
Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,
Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.
Iubirea mea te va purta mereu în gând,
Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 15 ianuarie 2024
Vizualizări: 548
Poezii din aceiaşi categorie
Speranța
Ne bucurăm de lucruri mici,
Fără să știm ce ne așteaptă..
Dorim să pășim spre viitor,
Dar vedem urme din trecut
Ce nu își doresc să piară.
Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,
Dar așteptăm ca răul să se schimbe,
Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.
Un război de prisos ne așteaptă după colț,
Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,
Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.
Dar când soarele apare
Cu ale sale raze calde,
Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.
Măcar o clipă, un minut,
Să îi spunem răului un simplu,
Rămas bun.
viața-i simpla
viața-i simplă noi o complicam
alergăm după lucruri fără sens și ne impiedicăm
de viață, ne impiedicăm de problme
d-ăm numai în dileme
stânga dreapta sus jos
uităm ce e frumos
toată lumea iși dorește doar să fie faimos
stânga drepta jos sus
am spus ce-aveam de spus
sorry dacă v-am indispus :);););)
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Un vis ciudat !
Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .
Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .
Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .
Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane
așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu
bucuros că mă vede .
-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot
ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?
Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă
întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă
-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui
-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?
-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este
o diferență cam mare între noi O să am grijă de viitorul tău .
Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,
când el e plecat demult în veșnicie?
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Speranța
Ne bucurăm de lucruri mici,
Fără să știm ce ne așteaptă..
Dorim să pășim spre viitor,
Dar vedem urme din trecut
Ce nu își doresc să piară.
Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,
Dar așteptăm ca răul să se schimbe,
Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.
Un război de prisos ne așteaptă după colț,
Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,
Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.
Dar când soarele apare
Cu ale sale raze calde,
Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.
Măcar o clipă, un minut,
Să îi spunem răului un simplu,
Rămas bun.
viața-i simpla
viața-i simplă noi o complicam
alergăm după lucruri fără sens și ne impiedicăm
de viață, ne impiedicăm de problme
d-ăm numai în dileme
stânga dreapta sus jos
uităm ce e frumos
toată lumea iși dorește doar să fie faimos
stânga drepta jos sus
am spus ce-aveam de spus
sorry dacă v-am indispus :);););)
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Un vis ciudat !
Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .
Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .
Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .
Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane
așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu
bucuros că mă vede .
-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot
ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?
Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă
întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă
-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui
-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?
-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este
o diferență cam mare între noi O să am grijă de viitorul tău .
Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,
când el e plecat demult în veșnicie?
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Înăuntrul inimii mele
Care este scopul nostru în viață?
Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…
până va rămâne doar cenușa din noi?
Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?
Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,
dar timpul trece și voi deveni adult.
Un adult? La vârsta de 18 ani?
Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.
Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.
Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.
Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,
dar fericită.
Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama
să ies afară.
Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să
mă bucur de prieteni și de natură.
Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.
Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau
să mă simt specială.
Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza
că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.
Unde au dispărut acele momente prețioase?
Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente
din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.
Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,
oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.
Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.
Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.
Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.
Te rog…du-mă înapoi în trecut.
Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.
Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul
orelor sau în pauze?
Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele
mele de tânără îndrăgostită?
Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,
fără a avea vreo grijă?
Când voi mai fi așa de fericită?
Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place
și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul
de 17 ani.
Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de
9 ani, visam?
Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.
Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă
și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost
alături de mine.
Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:
„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.
Alte poezii ale autorului
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
ger
Gerul mușcă, vântul țipă,
Iarna-și scutură aripa.
Zăpada-i mantie grea,
Peste câmpuri, peste stea.
Casele-s cu suflet cald,
Focul arde neîncetat.
Viscolul lovește-n geam,
În așteptarea unui ram.
Dar sub nea, un mugur mic,
Își așteaptă al său chic.
Primăvara va veni,
Cu flori, cu soare, bucurii.
Până atunci, cu răbdare,
Așteptăm a sa chemare.
Când zăpada se va topi,
Și natura va înflori.
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
ger
Gerul mușcă, vântul țipă,
Iarna-și scutură aripa.
Zăpada-i mantie grea,
Peste câmpuri, peste stea.
Casele-s cu suflet cald,
Focul arde neîncetat.
Viscolul lovește-n geam,
În așteptarea unui ram.
Dar sub nea, un mugur mic,
Își așteaptă al său chic.
Primăvara va veni,
Cu flori, cu soare, bucurii.
Până atunci, cu răbdare,
Așteptăm a sa chemare.
Când zăpada se va topi,
Și natura va înflori.
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.