Stefan

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

În zori de zi, când cerul se trezește,

O albastră poveste în suflet pătrunde.

Cuibăresc razele în nori de mătase,

Și-n adierea vântului, visul ascunde.

Ziua albastră, senină și caldă,

Cu a sa tihnă, inimile vrajește.

O simfonie de culori se desfășoară,

În fiecare rază, viața se ivește.

Câmpii de azur se întind la orizont,

Păsări cântătoare se leagănă ușor.

În albastrul senin, gânduri se desprind,

Ca aripile viselor, să zboare în zbor.

În albastrul ochilor, stele strălucesc,

În vălul serii, liniștea se prelinge.

Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,

Cu fiecare clipă, povestea se țese.

Poezia zilei albastre, ca un ecou,

Îmbrățișează lumina și visele noastre.

O simfonie a culorii, un tablou viu,

Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

Din mâini ce ar fi trebuit să aline,

Vine disprețul, rece ca o gheață.

Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,

Doar o așteptare, o tainică dorință.

Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,

O taxă pentru vindecare, o umilință.

Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,

Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.

Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,

Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.

Promisiuni false, diagnostice inventate,

Totul pentru a stoarce bani din suferință.

Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?

Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?

Doar lăcomia și dorința de putere domină,

Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.

O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,

Ci și de corupție și lipsă de moralitate.

O lume unde vindecarea are un preț,

Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.

Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.

Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.

Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,

Și care cred cu tărie în puterea binelui.

Către acești medici îmi îndrept recunoștința,

Pentru omenie, compasiune și profesionalism.

Ei sunt lumina care străpunge întunericul,

Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.

În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,

Către ceruri, către stele, către noapte,

Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,

Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.

Există Dumnezeu, o forță creatoare,

Un plan divin, un sens ascuns al vieții?

Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,

Aruncați în cosmos, fără niciun temei?

După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?

Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?

Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,

Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?

Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,

Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?

În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,

Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?

Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,

Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,

Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,

În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.

Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,

Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,

Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,

Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune

pluteam pe culmile extazului

printre sutele de întrebări

izvorâte din îngrijorare

te asiguri

ca sunt confortabilă

si pregătită să continuăm

așadar asta te face

primul bărbat căruia

chiar i-a păsat

de ființa mea

fragilă și mereu

neapreciată.

eu, femeie sensibilă,

izbucnesc în lacrimi,

copleșită de tandrețea

oferită

cum să uit așa moment?

când doar atunci am înțeles

că totuși nu e atât de dificil

să fiu tratată cu respect

următoarea zi m-am spălat

ca să scap de parfumul tău

de pe pielea mea

dar l-am păstrat o noapte

ca să îmi aduc aminte

cum e să fim egali -

femeie și

bărbat.

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

Iar e timpul tulbure
Iar e iarnă , iar e vară
Iar e toamnă, primăvară
Iarăși trece peste țară

Așteptăm să treacă ziua
Săptămâna, luna, anul
Așteptăm să facem planul
Ca să ne iasă banul

Trece,omule, pe lângă tine viața
Îți îmbătrânește fața
Ridurile îți tot apar
Iar zilele toate dispar

Nu înțelegem să traim
Clipa ,să o prețuim
Că pe Pământ veșnic n-o să fim
Și o să pierdem ce iubim

Viața este trecătoare
De momente răpitoare
Scrie în povestea ta
Până când tot ea ți-o ia

Iar e primăvară...

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

Sunt poeți care cântă iubirea de orice fel

pritenia,dar nu știu dacă ei sunt fericiți.

În căte lacrimi își îneacă amarul, dar se 

străduiesc, să aducă o rază de soare

unde rănile dor, gonește somnul,

grijile nu se opresc. Ei au un statut aparte.

Sunt hărăziți de soartă să scrie ca oamenii 

să nu cadă în valurile ispitei,având ca ghid 

credința.Dacă ai acest har, l-ai primit cu un 

scop. Urmează-ți calea!