ger
Gerul mușcă, vântul țipă,
Iarna-și scutură aripa.
Zăpada-i mantie grea,
Peste câmpuri, peste stea.
Casele-s cu suflet cald,
Focul arde neîncetat.
Viscolul lovește-n geam,
În așteptarea unui ram.
Dar sub nea, un mugur mic,
Își așteaptă al său chic.
Primăvara va veni,
Cu flori, cu soare, bucurii.
Până atunci, cu răbdare,
Așteptăm a sa chemare.
Când zăpada se va topi,
Și natura va înflori.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 23 februarie
Vizualizări: 86
Poezii din aceiaşi categorie
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
Ce am fost eu?
Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.
-Un luptător,ai ținut piept sorții...
Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,
De ce sunt singur rătăcind in noapte?
-Cauti un suflet,poate...
Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,
Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,
Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,
Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.
Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..
In noapte rătăcește o biată silueta,
Cu gânduri grele,triste
Biet suflet neiubit...
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
S-a despicat (Pentru Copila batuta la Ciocana)
Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.
Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.
Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
Ce am fost eu?
Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.
-Un luptător,ai ținut piept sorții...
Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,
De ce sunt singur rătăcind in noapte?
-Cauti un suflet,poate...
Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,
Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,
Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,
Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.
Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..
In noapte rătăcește o biată silueta,
Cu gânduri grele,triste
Biet suflet neiubit...
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
S-a despicat (Pentru Copila batuta la Ciocana)
Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.
Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.
Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.
Alte poezii ale autorului
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
Iubire
O simfonie de sentimente,
Un dans al inimilor,
O poveste cu un infinit de momente,
Un foc ce arde cu mii de culori.
Dragostea e o floare delicată,
Ce înflorește în sufletul tău,
O lumină caldă și minunată,
Ce te ghidează prin orice greu.
E un zâmbet pe buze și o lacrimă de bucurie,
Un fior ce te străbate din cap până-n picioare,
O dorință arzătoare de a fi mereu alături,
O promisiune de a dărui și a ierta.
Dragostea e un mister ce nu poate fi explicat,
O taină ce se dezvăluie treptat,
O călătorie magică pe un drum neexplorat,
O aventură ce te face să te simți complet.
E un ocean de emoții ce te cuprinde,
Un cer senin ce se deschide deasupra ta,
Un soare arzător ce te încălzește,
O lună magică ce te veghează.
Dragostea e un dar neprețuit,
O comoară ce trebuie apreciată,
O forță ce te face să te simți învingător,
O speranță ce te ține în viață.
E un sentiment ce te face să te simți liber,
Să te înalți deasupra lumii,
Să zbori spre un cer senin și pur,
Să descoperi frumusețea vieții.
Dragostea e o poezie ce se scrie cu inima,
Un cântec ce se cântă cu sufletul,
Un tablou ce se pictează cu emoții,
Un vis ce se împlinește cu dăruire.
E o forță ce ne unește și ne face mai buni,
O lumină ce ne călăuzește spre fericire,
O speranță ce ne dă curaj să trăim,
O șansă de a ne găsi împlinirea.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
Iubire
O simfonie de sentimente,
Un dans al inimilor,
O poveste cu un infinit de momente,
Un foc ce arde cu mii de culori.
Dragostea e o floare delicată,
Ce înflorește în sufletul tău,
O lumină caldă și minunată,
Ce te ghidează prin orice greu.
E un zâmbet pe buze și o lacrimă de bucurie,
Un fior ce te străbate din cap până-n picioare,
O dorință arzătoare de a fi mereu alături,
O promisiune de a dărui și a ierta.
Dragostea e un mister ce nu poate fi explicat,
O taină ce se dezvăluie treptat,
O călătorie magică pe un drum neexplorat,
O aventură ce te face să te simți complet.
E un ocean de emoții ce te cuprinde,
Un cer senin ce se deschide deasupra ta,
Un soare arzător ce te încălzește,
O lună magică ce te veghează.
Dragostea e un dar neprețuit,
O comoară ce trebuie apreciată,
O forță ce te face să te simți învingător,
O speranță ce te ține în viață.
E un sentiment ce te face să te simți liber,
Să te înalți deasupra lumii,
Să zbori spre un cer senin și pur,
Să descoperi frumusețea vieții.
Dragostea e o poezie ce se scrie cu inima,
Un cântec ce se cântă cu sufletul,
Un tablou ce se pictează cu emoții,
Un vis ce se împlinește cu dăruire.
E o forță ce ne unește și ne face mai buni,
O lumină ce ne călăuzește spre fericire,
O speranță ce ne dă curaj să trăim,
O șansă de a ne găsi împlinirea.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.