Ce ne-am face

Efemerul timp  când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață  în versuri  ai lăsat
Icoana  chipului   poeziei o  adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,,   pe o marmură   în vers ai  sculptat  
Coloana  gândurilor     ,, STELE-N CER,,  cucerește
Universul  ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

Gânduri bune  trimit astăzi către soare

Rugându-l, raze pe pământ să coboare

Lumina lor să dea cerului o nouă  noțiune

Și primăverii multe, multe flori să-i adune

Între-o dulce, răvășitoare chemare

Ca , într-un  tablou pictat cândva de Botticelli.



Aș vrea mereu cerul senin și împrimăvărat  

Cu liniște pământul să fie înveșmântat

Din bogăția  lui toți  oamenii să  primească

Prin  ruga lor Divinității să-i mulțumească

Iar primăverii să-i spună cât e de frumoasă

Readucând  ,,mană cerească,, din biblicul eden…  


Iată !  Ghioceii  extaziați, privesc  printre raze  cum primăvara  îmbrățișează natura și  viorile ei vibrează  mai puternic decât  ,,PRIMĂVARA,, din anotimpurile lui Vivaldi .
BUCURAȚI-VĂ ! EDENUL MAI ESTE ÎNCĂ PE PĂMÂNT.

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.

Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.

…………………………………………………..

Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.

……………………………………………

Timpul sfâșie,  
Ochii tăi  sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar   amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Tu ai facut ceva ca s-a existi?
Tu fara plata azi pasesti pamintul.
Tu ai muncit ca azi sa poti privi,
Sau sa auzi si sa rostesti cuvinte?

Si oare astazi cum vei adormi?
Sau oare cine va roti Pamintul?
Si datorita cui te vei trezi
Sau cine pregateste anotimpul?

Noi n-am facut nimic sa existam
Si totusi creator exista
Noi n-am facut nimic sa respiram
Dar  inima nu se opreste.
 

În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar 

Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele

Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui

El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele 

Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate 

Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc 

Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare

bucuria-i

experimentată-n arena gladiatorilor;

spiritul de dreptate

alunecă ușor

 în râpa tenebroasă a comunismului;

mila-i

o verigă slabă a caracterului.

la fel și blândețea;

trecutul

e dominat de regrete;

viitorul 

e construit din scenarii;

prezetul nu-l simțim,

e accesorizat

cu cleme utopice.

 înteleptul a spus:

"numai credința în Iubitorul de oameni

te face să mergi

mai departe."

Am strâns noroi și l-am numit viață,

L-am dus în piept ca pe-un altar stricat,

Iar noaptea-mi mușcă inima cu poftă

Și nu mai știu de-s viu sau condamnat.

Dacă-i nevoie, dă-mi durerea toată,

Să-mi fie pâine, somn și judecată,

Să ard încet, ca ceara vinovată,

Până rămân doar rugă și păcat.

Nu cer lumină pentru pașii mei,

Nici cerul larg, nici nume scris în carte,

Ci pacea celor dragi, atât, și ei

Să treacă vii prin moartea care arde.

Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.

Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.

Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.

Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.

Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.