Sfârșitul unei vrăbiuțe

omuleţi verzi (împiedicaţi, neînvăţaţi să mearagă!)
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o targă
iar unul se-apucase de tăiat.

priveam de sus (parcă aveam vedenii!)
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte drăcovenii
și cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei.

într-un sfârşit m-au adunat în fostele tipare
(în cele-n care fusesem-nainte să adorm)
doar că de-atunci dau fuga tot mai des în Ursa Mare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât în Capricorn

Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,

Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,

Sufletul meu, ca un tren ruinat,  retras de pe șine,

Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.

Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,

Pulsează-n adânc, spre comori levantine,

Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,

Care taie catargul :  „nu mai vrem pe aici” .

De rugină sunt prinse carabinele toate

Mapele-s șterse, iar busolele sparte.

Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,

Prea departe.

Autor : O.T. 

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

Înțelege că mi-e dor

Înțelege că mi-e greu 

Astă seară vreau sa mor

Beau și plâng mereu...mereu

.......

Că mi-e dor , n-ai înțeles 

Nici de greul care îl trag

Dă-mi te rog ceva de-ales

Măcar spune-mi ce sa fac 

Beau și plâng de șase zile 

Că-i plecat de langa mine 

Ai crezut că asa-i mai bine 

Vei vedea.. când răul vine

orașul e viu când

locuitorii lui

simt zborul păsărilor

peste talgerile fântânilor;

când inima copiilor lui

vibrează la atingerea bunătății.

casa  noastră e vie

cand sufletele-s

luminoase.

bare peste tot,

fiara și-a instalat puii la intrări;

omu-i din start bandit.

tiparele-s rupte.

în funcție de scor, poți să-ți cumperi

un codru de pâine.

în vreamea minciunii de sine-stătătoare,

câinele-i pisică;

pisica, șoarece;

șoarecele, libelulă.

bărbatul poate fi orice,

numai bărbat n-are voie 

să fie.

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

Vreau să-mi fac din suflet o poezie,  

O tristă baladă a unei iubiri trecute,  

Sau o romanță c-o dragoste zglobie,  

Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.  

Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,  

Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,  

Sau să-mi scriu dorințele toate,  

Cu lacrimi aurii căzute din stele.  

Iubirea vreau să fie scrisă albastru,  

Folosind lacrimile unui trist astru,  

Sângele unui rege al cerului sacru,  

Făcând din cuvinte un trist masacru.  

Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,  

Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,  

Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,  

Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.  

Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,  

Voi folosi zorii pe post de papirus,  

Smulgând din mine al dorului virus,  

Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.