1  

TE GUST AMAR...

E-o toamnă galbenă-n podgorii și în vii,
Iar berzele au plecat departe-n zori de zi,
Și-abia când ceața se va fi risipit în nori,
Te-oi aștepta să te strecori la mine-n zori...

Și te voi preface-n roșiatic vin,
Te gust amar - inevitabil chin! 
Și îmbătat cu aroma ta de chihlimbar,
Te-oi savura încet pe-o buză de pahar...

Căci mi-o fost dat să pătimesc mereu:
Vinovatul fără vină nu pot fi decât eu...
Deși m-ai săruta pe buze iar,
Sărutul mi-o lăsa un gust amar...


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online TE GUST AMAR...

Data postării: 31 octombrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 368

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Un munte înălțat către cer...

Prima dată l-am văzut din depărtare preț de o clipită, din autocarul plin cu turiști ce gonea pe autostradă, iar inima începu a mi se zbate cu putere... întrucât ajunsesem foarte aproape de a-mi împlini un vis din tinerețe...

Ne-am coborât în stația finală, acolo unde valul de turiști s-a risipit într-un flux dezordonat, bucuroși că și noi facem parte din el, destinația fiind, desigur, aceeași. Mă uitam cu coada ochiului la câte un pelerin și încercam să-i citesc dacă în priviri îi strălucește aceeași dorință, și da, am putut întrevedea aceeași scânteie care ne înroura discret în colțul ochilor la fiecare dintre noi...

Am început, cu voioșie în tălpi, să străbatem drumul către destinația mult dorită, când, deodată, drumul cotește dând într-un bulevard larg la capătul căruia, în lumina limpede a dimineții, se întrevedea misterios muntele ridicat de om către cer...

Nu ne-am dat seama de prima dată, că distanța până la el era atât de mare, așa că am fost nevoiți a lua un alt autocar, mai mic, în care ne-am înghesuit cu alți pelerini, care copleșiți ca și noi de emoția întâlnirii, au decis să nu străbată pe jos întreaga distanță: drumul șerpuia dinspre țărmul continental până hăt!, departe, către insula pe care se înălța semeț muntele și care era înconjurată mai din toate părțile de apele blânde și înșelătoare ale oceanului...

Am ajuns. Cam două-trei minute ne-a luat până la poalele muntelui și după ce ne-am coborât din autocar, am luat la pas podul care duce drept către meterezele muntelui, căscând ochii în dreapta și-n stânga la mulțimea de turiști - pelerini ca și noi - care făceau poze sau filmau peisajul ireal care ni se înfățișa, acum, în fața ochilor noștri în toată măreția lui: un munte de piatră ridicat de mâna omului către cer, în vârful căruia se află, parcă plutind dedesubtul norilor, o mănăstire cu ziduri și turle înnegrite de trecerea timpului...

Am intrat în cetate cu pas hotărât să depășim mulțimea, până la abația laolaltă cu toate dependințele ei rostuite din piatră de bazalt în 500 de ani de către călugării benedictini, urcând un labirint de străduțe și scări, muuulte scări!, sute, poate că mii de trepte care ne-au purtat tot mai aproape de biserica abației și turnul ascuțit al acesteia, în vârful căruia strălucește triumfător statuia aurită a Arhanghelului Mihail...

Am pășit cu emoție în glas și-n priviri, în biserica înaltă în stil gotic flamboyant și romanesc, admirându-i stilul oarecum auster, coloanele și arcadele înalte, lumina filtrată de vitralii care prinde viață pe podeaua de piatră și ecoul stârnit de pașii sutelor de pelerini care se înghesuiau către altarul aflat sub absida principală...

După ce ne-am rugat și noi preț de o clipă, am părăsit umbra răcoroasă a bisericii și am ieșit la lumină pe terasa din fața bisericii, minunându-ne de senzația pe care o încercam, parcă levitând între țărmul oceanului și albastrul infinit al cerului, puteam străpunge cu privirea linia subțire dintre ocean și cer, dar și urmele lăsate pe țărm de valurile mareice ale oceanului, văzând doar cu ochii minții abația înconjurată de ape, întrucât la acel moment al dimineții mareea era joasă, dezvelind plaja țărmului pe care pelerinii, cu curaj, o încercau dând roată insulei...

Am simțit cum la picioarele noastre se întinde cu nonșalanță țărmul cu smârcurile și ochiurile lui de apă, am văzut pescărușii patrulând întinderea de nisip sau zburând pe o aripă de vânt și-am auzit briza oceanului cum ne susura în urechi cânturi vechi, ecoul unor imnuri înălțate de demult de călugării sau pelerinii care s-au perindat pe aceste locuri...

Apoi am reluat circuitul turistic, străbătând labirintul de coridoare ce sfredelește mușuroiul muntelui, vizitând pe rând, refectoriul, scriptoriumul, criptele romanice cu coloanele cele groase pe care se sprijină biserica și toate dependințele ei, stăruind mai mult asupra refectoriului, întrucât coloanele lui delicate și zvelte, ni s-au părut ca o dantelărie din piatră iscusit dăruită cerului și abisului asupra cărora se află precum o punte... loc predestinat meditației și rugăciunilor, iar noi, într-adins am slăbit cadența pașilor noștri potrivindu-i cu ecourile din vechime... ne aflăm, suspendați, în timp, între cer și pământ...

Cu ochii mijiți în lumina prea plină a soarelui, sunt incapabil să mă mai mișc, doborât de efectul pe care îl au zidurile negre - într-o măsură mai mică sau mai mare - asupra fiecăruia dintre noi... întinderile țărmului zdrențuit de ocean, întinderea cerului ce îmbrățișează întreaga insulă, transformând tot locul într-un vis care trebuie durat până la capăt...

Respir... și simt că trăiesc cu bătăile inimii pulsându-mi în timpane, văzându-mi umbra alungită peste cea a miilor de pelerini care mi-au precedat pașii, întind mâna, și precum orbii, încep să simt răcoarea zidurilor reci cu vârful degetelor, înaintând încet, pas cu pas, către marginea abisală a meterezelor crenelate străpunse din loc în loc de gratii groase și ruginite în sarea oceanului...

Ascult cu atenție vocea lor, fiindcă toate câte aparțin acestui loc aflat în umbra Domnului, îmi grăiesc despre trudă, despre speranță, despre visuri, despre trăiri, despre împlinire... obligat fiind să mă întreb în sinea mea: cum poate exista atât de multă frumusețe concentrată într-un singur petec de pământ, pe această stâncă searbădă de bazalt, să se înalțe către cer un munte care îmi pare, etern, că nu-și mai desăvârșește pasul făcut dinspre pământ și ocean, către întinsul nemărginit al cerului...

Închid ochii, rănit și strivit sub atâta frumusețe ireală și preț de o clipă încetez a mai respira, încercând să rețin cât mai multe din caleidoscopul acesta de culori în care m-am lăsat învăluit cu totul, căruia m-am abandonat total atât cu mintea, cu sufletul, dar și cu inima și trupul... plutesc... ușor ca o pană purtată de vânt... mă înalț deasupra turnului, rotindu-mă încet laolaltă cu șoimii în jurul statuii aurite... și mi se pare că visez într-un alt vis...

Dar... lumina devine tot mai puternică și grea, zgomotele mulțimii revin subit, izbindu-mă direct în piept și rupând firul subțire și invizibil de care sufletul meu înălțat se afla agățat de trup... respir, cu durere sub coaste și fruntea încununată cu sudoarea împotrivirii mele la zgomotele firești ale lumii... sunt frânt... și cu pași șovăielnici, cobor muntele urmând aceleași sute de trepte, îmbrâncit de umbrele celorlalți pelerini, pe care îi găsesc cu stupoare la fel de tăcuți ca și mine... ni se aud doar pașii... pașii și briza... și câte un țipăt răgușit și rătăcit de pescăruș... cobor...

Pe țărmul ud din jurul insulei, zgomotele parcă devin și mai ascuțite, și mai acute, și cu timpanele aproape înfundate, îmi las la rândul meu umbra și urmele pe nisipul reavăn... sunt încă aici, de data aceasta încercând să gust din umbra muntelui, fiind răpus de atât de multă lumină... Forfota lumii, neîntreruptă vreo clipă, se dezlănțuie asupra mea cu sălbăticie, inutil însă, întrucât armura mea este de nepătruns, acum o port cu mine, rostind simplu vraja care mi-a creat-o: Mont Saint Michel...

Mai mult...

M-AM ÎNTREBAT DE-ATÂTEA ORI…

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

Mai mult...

NOCTURNĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

 

Mai mult...

CINE SUNT EU...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

Mai mult...

Kitty

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

Mai mult...

NINGEA

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Mai ține Domne clipa-n loc

Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,

Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.

Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,

S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.

 

Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,

Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit 

Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,

Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit. 

 

Mai am să-i spun că e frumoasă

Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.

Mai am să-i dau și ultima mea dorință

Să nu mai fie lume fără ea.

 

 

Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,

Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.

Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,

Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.

 

 

Mai mult...

poem

Ţine-mă în braţe până devenim nemuritori,

Ţine-mă o eternitate până zori

Ţine-mă de mână astfel fără tine mor;

 

Mai mult...

Sărmanul

 

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

 

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

 

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

 

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

 

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

 

 

Mai mult...

Vino iubire

Hai vino iubire și ia-mă de mână
Hai vino și-n brațe mă strânge,
Căci noaptea mi-e tristă, e goală și plânge,
Din negri-i ochi pică reci lacrimi de sânge
Și-i nemângâiată de lună.

 

Hai, vino iubire și doru-mi alină,
Că-mi e-al nopții cer fără stele.
Pe inima mea tu ai pus lanțuri grele,
Mă strâng și mă dor legăturile tele
Și sufletu-n șoaptă-mi suspină.

 

Hai, vino iubire să-mi dărui iertare,
Chiar dacă n-o merit din plin.
Ridică-mi iar ochii spre cerul senin
Iubește-mă mult, când eu merit puțin,
C-atunci am nevoie mai mare...

Mai mult...

🎤 I need you

 I yearn for you like dawn for light,

A fleeting ghost in endless night.

Your fragrance lingers, soft yet bold,

A whispered tale the winds still hold.

 

Your smile, celestial, graced the air,

A golden hymn beyond compare.

Now silence hums where laughter grew,

A hollow space where love once flew.

 

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

 

We wove our days with threads of fire,

Each moment etched in soft desire.

Now echoes of our footsteps fade,

As solitude becomes my shade.

 

Night calls your name, yet finds you not,

A specter lost, a star forgot.

I reach through dreams, though dreams deceive,

For shadows lie, yet hearts believe.

 

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

 

If time could weave its threads anew,

I’d find my way—back home to you.

 

Mai mult...

Vreau ploi de mai

Iubitule, vreau să îți aud inima cum bate.

Vreau să privesc ploaia pe geam cu tine lângă mine

și să-mi pierd mințile în parfumul florilor de mai

pe care mi le-ai dăruit.

Vreau ca ploaia să ne fie martoră,

martoră a unui dans copilăresc printre picăturile ei.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍