Plânset de copil

Un zambet poate schimba multe
Clipa, ziua, sau chiar viata
De vrei sa ai o zi frumoasa
Zambeste cand te trezesti dimineata

Zambeste celor ce te inconjoara
Zambeste trecatorului grabit
Zambeste copilului ce te priveste
Zambeste soarelui, si florilor, si omului iubit

Si daca te-ntalnesti cu suferinta
Zambeste bland, cu bunatate
Si-o sa constati ca este bine
Si raul a fugit departe….

Iar daca poti, zambeste printre lacrimi
Zambeste si cand sufletul iti plange
Zambeste si nu pierde speranta
Gandestete ca binele mereu invinge

Dar daca unii nu prea inteleg
Ce este zambetul si gandul bun
Cu tine nu-i lua pe cale
Gasesteti un alt drum…..

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

Frunză lată din poieni,  

Sunt flăcău de la Deleni,  

Unde-i ceru' plin de stele  

Ca ochii muierii mele,

Frunza verde ca măslia,  

Sunt flăcău din Bucovina,  

Și-am venit în astă seară,  

Tocmai ici la dumneavoastră,  

Să vă spun, iubită gazdă,  

O pățanie de-a noastră.

Am plecat de-un an de-acasă  

Să îmi fac și eu nevastă  

Dintr-un sat, dintr-o comună,  

Să cunosc o mândră bună.

La distanță de vreo lună,  

Mi-am găsit o fată bună,  

Frumușică mai era,  

Dar de muncă nu știa.

Ea știa să se aranjeze,  

Machieze și penseze,  

Și pe-acasă nu dădea,  

Nici de tac-su o bătea.

Și de rău nu-i șade bine,  

Când se duce, parcă vine.  

De mâncare n-am ce zice,  

Face cate-o mămăligă,  

De nici câinii n-o mănâncă.  

Nici motanul de pe stradă  

N-o mănâncă, nici s-o vadă.  

Și de crudă ce era,  

Nici la porci nu le plăcea.

De sarmale ce pot zice?  

Îi place să le mănânce,  

De ziceam să-mi facă ea,  

Mă ducea la mumă-sa.

Zurgălăi și clopoței,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!

Eu mi-am luat una mai mică,  

Ard-o focu de geloasă,  

Niciodată nu-mi dă pace,  

Și doar nervii știe să-i toace.

Cred că face și blesteme,  

Cum vede-n telenovele,  

Că de când eu sunt cu ea,  

Dau din necaz în belea.

Să vedeți și dumneavoastră,  

De credeți că n-am dreptate,  

Ce se întâmplă într-o seară,  

Când plecam spre aparate.

Ușurel mergeam pe stradă,  

Și-am văzut doi ochi de fată,  

Ochi căprui și buni de joc,  

De-am rămas oprit în loc.

Gându' iară îmi zbura,  

Limba mi se-ncâlcea,  

Graiul mi se bâlbâia,  

Iar inima mi se oprea.

Și-auleu, ce-aș fi vrut  

Ochii feti să-i sărut!  

Mă uitai ceva mai bine,  

Aoleu și vai de mine!  

Nu-i nici fată, nici nevastă,  

Era mă-sa la fereastră.  

Stătea dânsa și privea,  

Cum mă-ndrăgosteam de ea.

Și multe, multe am mai spune,  

Că noi știm destule glume.  

Și dac-am scăpa a spune,  

Multe zile am rămâne.

Iar acuma pe sfârșite,  

Am făcut o socoteală.  

Și-am să iau vreo trei parale  

Chiar din casa dumneavoastră.

Și de coniac o sticlă plină,  

Să-mi șterg gâtul de rugină.  

De-ați avea și sarmale,  

Să scăpăm noi și de foame.

Am mai veni și la anul care vine,  

Să vă găsim din nou cu bine.

Clopoței și zurgălăi,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!  

Frunză verde ciocălăi,  

Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

Așteptând mesajul tău,  

Simt că mi se face rău.  

Am un gol în stomac,  

Și nu știu ce să fac.

Prima dată când ți-am scris,  

Am fost curios și indecis.  

Am încercat să-ți vorbesc,  

Temându-mă să risc.

Totul a început ca o glumă,  

Credeam că e de umplutură.  

Dar după ce te-am cunoscut,  

Eu sincer m-am îndrăgostit.

Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,  

Un mesaj de la tine, o alinare.  

Și sper că dragostea noastră va dăinui,  

Căci în inimile noastre mereu va trăi.

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.

E o nebunie, serios,

Cât de ușor te întoarce pe dos,

Cu doar câteva cuvinte,

Uneori cam de nepotrivite.

Un te ,,iubesc" e perfect,

Atunci când te îndrăgostești,

Dar atunci când doare,

Ce ar trebui să spunem, oare?

Un ,,te urăsc” nu merge,

Sunt fraier, n-am ce face,

Chiar dacă m-ai răni de mor,

Tot nu pot fi răzbunător .

Și, sincer să fiu acum,

Am avut sufletul scrum,

Dar n-am zis niciodată,

Sperând că o să-mi treacă.

Iubirea e tot mai înșelătoare,

Mai ales atunci când doare,

Iar totul din jurul tău,

A-nceput să-ți aducă gând rău

Dar viața merge mai departe,

Cu inima rănită sau întreagă,

Ne ridicăm și ne scuturăm,

Din fricile ce ne-nconjoară.

Și poate cândva, cine știe,

Vom regăsi în inimi bucurie,

Căci dragostea, chiar când ne doare,

Rămâne cel mai sfânt altar de-nchinare