Plânset de copil

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Frunză lată din poieni,  

Sunt flăcău de la Deleni,  

Unde-i ceru' plin de stele  

Ca ochii muierii mele,

Frunza verde ca măslia,  

Sunt flăcău din Bucovina,  

Și-am venit în astă seară,  

Tocmai ici la dumneavoastră,  

Să vă spun, iubită gazdă,  

O pățanie de-a noastră.

Am plecat de-un an de-acasă  

Să îmi fac și eu nevastă  

Dintr-un sat, dintr-o comună,  

Să cunosc o mândră bună.

La distanță de vreo lună,  

Mi-am găsit o fată bună,  

Frumușică mai era,  

Dar de muncă nu știa.

Ea știa să se aranjeze,  

Machieze și penseze,  

Și pe-acasă nu dădea,  

Nici de tac-su o bătea.

Și de rău nu-i șade bine,  

Când se duce, parcă vine.  

De mâncare n-am ce zice,  

Face cate-o mămăligă,  

De nici câinii n-o mănâncă.  

Nici motanul de pe stradă  

N-o mănâncă, nici s-o vadă.  

Și de crudă ce era,  

Nici la porci nu le plăcea.

De sarmale ce pot zice?  

Îi place să le mănânce,  

De ziceam să-mi facă ea,  

Mă ducea la mumă-sa.

Zurgălăi și clopoței,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!

Eu mi-am luat una mai mică,  

Ard-o focu de geloasă,  

Niciodată nu-mi dă pace,  

Și doar nervii știe să-i toace.

Cred că face și blesteme,  

Cum vede-n telenovele,  

Că de când eu sunt cu ea,  

Dau din necaz în belea.

Să vedeți și dumneavoastră,  

De credeți că n-am dreptate,  

Ce se întâmplă într-o seară,  

Când plecam spre aparate.

Ușurel mergeam pe stradă,  

Și-am văzut doi ochi de fată,  

Ochi căprui și buni de joc,  

De-am rămas oprit în loc.

Gându' iară îmi zbura,  

Limba mi se-ncâlcea,  

Graiul mi se bâlbâia,  

Iar inima mi se oprea.

Și-auleu, ce-aș fi vrut  

Ochii feti să-i sărut!  

Mă uitai ceva mai bine,  

Aoleu și vai de mine!  

Nu-i nici fată, nici nevastă,  

Era mă-sa la fereastră.  

Stătea dânsa și privea,  

Cum mă-ndrăgosteam de ea.

Și multe, multe am mai spune,  

Că noi știm destule glume.  

Și dac-am scăpa a spune,  

Multe zile am rămâne.

Iar acuma pe sfârșite,  

Am făcut o socoteală.  

Și-am să iau vreo trei parale  

Chiar din casa dumneavoastră.

Și de coniac o sticlă plină,  

Să-mi șterg gâtul de rugină.  

De-ați avea și sarmale,  

Să scăpăm noi și de foame.

Am mai veni și la anul care vine,  

Să vă găsim din nou cu bine.

Clopoței și zurgălăi,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!  

Frunză verde ciocălăi,  

Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Am murit de viu, dispărând ușor-ușor de lângă tine,  

Devenind o fantomă tăcută a trecutului ce urlă,  

Suspinând sânge atunci când treci pe lângă mine,  

Dar nu mă vezi, privești prin mine fără căldură.  

Te oprești, îmi simți prezența goală, deși nu persist,  

Îmi auzi pașii speriată, dar acum nu mai tresari.  

Mă strigi într-o lume transparentă, trist, deși nu rezist,  

Cu lacrimi de smoală ce tăioase cutreieră-n uitări.  

Totuși nu poți să auzi lacrima căruntă a existenței mele,  

Doar vezi o umbră ce în suflet îți lasă un fior rece,  

Ascultând șoaptele viscolului iubirii noastre, îngreunând zalele,  

Cu amintiri înghețate în trecutul ce plângând refuză să plece.  

Iar dacă mai rămân, voi fi doar o veșnică umbră,  

Rătăcind aevea într-o lume ce nu mă recunoaște,  

Ca și o fantomă a unei iubiri ce a devenit macabră,  

Obligat să plantez sentimente menite să nu mai renască.

 Cineva îmi spunea că viața mea depinde de astre,

de constelațiile  Sistemului nostru Solar,

de  trecerea Soarelui în traiectoria sa ecliptică

peste cele douăsprezece câmpuri energetice al Cosmosului,

denumite zodii,

că ziua în care te naști se va afla sub influența unei planete din cele douăsprezece,

corepondente unui an, care are la rându-i douăsprezece luni,

și că această planetă în conjuncție cu Soarele îți determină inexorabil destinul

de pildă, dacă ești născut între martie și aprilie, în zodia berbecului, patronată de Marte,

vei fi un om năvalnic,

vei avea o căsătorie fericită și un renume de invidiat,

dacă te naști între aprilie și mai, sub influența lui Venus, în zodia taurului,

vei face mulți copii,

vei deveni bogat, dar poți, în egală măsură, să mori repede,

dacă vezi lumina  Soarelui între mai și iunie, sub influența lui Mercur, în zodia gemenilor,

vei fi nehotărât, dual în tot ce faci și s-ar putea să ai o moarte năprastică la o conjuncție nefericită a Soarelui cu primejdiosul Mercur,

dacă te naști între iunie și iulie, sub predicarele Lunii, în zodia racului, vei avea parte de câștiguri și perderi, precedate sau urmate de moarte,

dacă te naști între iulie și august, sub influența Soarelui, în zodia leului, vei deveni foarte puternic și vei ajunge foarte sus,

dacă vei începe să faci umbră Pământului între august și septembrie, în sfera aceluiași Mercur, în zodia fecioarei,

vei fi nefericit în dragoste,

dacă se întâmplă să vii între septembrie și octombrie, sub grațiile lui Venus, în zodia balanței, vei fi marcat de timiditate și aplecare înspre creație,

dacă deschizi ochii între octombrie și noiembrie, sub puterea lui Pluto, vei deveni extrem de îndrăzneț și ahtiat după funcții înalte,

altceva e dacă te naști între noiembrie și decembrie, guvernat de Jupiter, în zodia săgetătorului, vei avea parte de faimă și bogăție,

capricornii născuți între decembrie și ianuarie, sub influențele lui Saturn, vor fi optimiști și perseverenți,

vărsătorii născuți între ianuarie și februare, sub voia lui Uranus, vor fi leneși, dar norocoși,

iar peștii născuți între februarie și martie, sub ocrotirea planetei Neptun, vor fi firi pasionale, luptătoari desăvârșiți și cu stare,

ne spun astrologii în fiecare dimineață la știri,

problema e că uneori  influențele planetelor se suprapun,

că alteori se anulează reciproc între ele, la orice conjucție mai năbădăioasă cu Soarele

și te trezești cu destinul făcut flenduri,

zodia mea este aproape de sfârșitul anului,

iar până atunci sunt nevoit să trec prin toate zodiile cunoscute

fără să fiu influențat de niciuna,

o singură dată m-am rătăcit prin zodia gemenilor și era să mor,

Mercur retrogradase câteva grade spre jupiter

și mă prinse la mijloc…

.....

În spitalul rece, cu coridoare lungi,

Fiul meu luptă într-un război nedrept,

Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,

Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.

Sub lumina albă a neonurilor sterile,

Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,

Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,

Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.

În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,

Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,

Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,

Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.

Privind la firele de viață, care intră în venele firave,

Simt neputința mea de a-i lua chinurile,

Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,

Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.

Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,

Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,

Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,

În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.

În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,

El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,

Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,

Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.

Chinurile fiului meu sunt un poem amar,

Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,

În căutarea unei dimineți pline de lumină,

Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.

De-ar trece timpul inainte

Iar viaţa pe loc de-ar sta

Aş culege amintirile

Şi de moarte aş uita

De-ar trece clipa inainte

Şi amintiri de nar rămine

Ai putea mai des ca sa zimbeşti

Trăind doar cu ziua de mîine

De-ar trece viaţa c-an poveşti

Cu inceput fară sfirşit

Aş putea trăi cum vreau

Dar nu cum trebuie de trăit

De-ar trece ziua ca şi noapte

N-ai intelege că trăieşti

Ai trăi numai in vise

 Şi nai putea ca să iubeşti

De-ar trece totul intr-o clipă

Să-mi văd sfirşitul şi să mor

N-aş regreta că am trăit

Doar că-mi va fi de casă dor

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..