Cutreieri meleaguri ale gândului

Cu sufletul tânjind după iubire,

Și-nfrunți eroic semnele amurgului,

Căutând mereu portița de ieșire.

Portiță deschisă spre o cale

Ce o dorești în drumul vieții,

Așa cum vinul se visează în pocale

Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.

Așa cum floarea așteaptă răsăritul,

Lumina Soarelui ce o înflorește,

Așa și tu încerci să alegi cuvântul

Pentru momentul ce te încălzește.

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.

Stau in rand la fericirea-I oarba,

Poate-i vad și eu a-l ei preț;

Să-mi las mințile sa fiarbă

Cu apa rece, în îngheț.

Vad muritori, cu fețe triste

Ce încearcă a trăi;

Ce incearca sa existe

Într-un rand, lung de vecii.

Vad copii ce nu au minte,

Dar așteaptă împietriți.

Vad părinți ce n-au cuvinte,

De gândirea lor topiți.

Vad puștani ce sobru spera

Sa-și cunoasca Julieta.

Vad copile ce-și pusera

Gând să-și toarcă silueta.

Mai sunt oameni; mici și mari,

Oameni buni, oameni fugari;

Oameni slabi, oameni mai tari;

Unitari, rudimentari.

Inca stau la rand la fericire,

Poate vad de ce-s trimis,

Poate vad și eu iubire...

Pentru mine, e închis.

Chior de beat

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

Unui Halterofil

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

Unui mire beţiv

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

Văduva

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

Român în Germania

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

Vis

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

Unui frate pârâcios 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

Unei moştenitoare  

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

Unei avocate  

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Înainte de-a arunca cuvinte grele,

Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,

Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,

Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.

Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,

Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.

Discuția-i un zid, o luptă-n van,

Când perspectiva-i străină, un ocean.

De ce să-ți pierzi vremea, energia,

Într-un război ce n-aduce bucuria?

Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,

Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.

Căci maturitatea-i o comoară rară,

Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.

Așa că, înainte de-a te-nfuria,

Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.

Când vine criza, grea ca plumbul,

Și afacerea-și vede sfârșitul,

Șefii, odinioară-n vârful lumii,

Își strâng averile, fără rușine

.

Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,

Lăsând echipajul în suferință,

Își spală mâinile de orice datorie,

Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.

Ca niște șobolani, prin întuneric fug,

Lăsând în urmă datorii și durere,

Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,

Își plâng soarta și pierderea.

Dar dreptatea, spun că-și va face loc,

Și vinovații vor plăti scump,

Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,

Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.