Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Poems in the same category
Cuibar rotind de ape
Trasnește-n juru-mi pretutindeni.
Vuiește negrul nopți-n jur.
De zor și fără de contur
Lumina gri împingen-n pinteni.
Se-ntinde gros pe-ntreg pământul
Ca linoleum de catran,
Și zguduind acest cazan
Melasa grea o-nvarte vântul.
N-am aer dincolo de zid
Și am decis s-opresc furtuna
Aici.Acolo.Mi-e totuna,
Și-aleg ca ochii să-i deschid.
Care este sensul vieții?
Azi trăiesc, și mâine e la fel,
Și fiecare zi e dejà-vu,
Nu se mai poate alfel,
Și parcă sensul e pierdut.
Dar îți vine iar un zâmbet –
Dulce, cald și sclipitor.
Iată, norocosul meu bilet
Spre fericitul viitor.
Acum cunosc eu vieții sensul,
Pe care o trăiesc –
Atât de ușor e răspunsul:
E ceea, ce mă face să zâmbesc.
Sunt un strain in casa parinteasca
Sunt un strain im casa parinteasca.
Mereu asa, a nimanui, indepartat.
Mereu in lacrimi, copil fara copilarie.
De care toti au si uitat.
Mereu am plins in mine.
Ku zimbet fals pierdut in amintiri.
Mereu am vrut sa fie cit mai bine.
Plin de sperante shi dezamagiri.
De ce, cu ce sunt eu mai rau ca altii.
De ce am meritat aceasta soarta.
De ce venind mereu akasa.
Nu ma asteapta nimeni la poarta.
Atita durere au trecut prin ochii mei.
Distrus de timp batut de vreme.
Toata viata numai amaraciune.
Ce cu putin pe suflet se asterne.
Ma doare totul cind zimbesc.
M-am saturat de atita actorie.
Demult eu numai sunt ce-am fost.
Caci am ramas departe in copilarie.
Umblu ratacit pe drumuri.
Sa gasesc un suflet sa ma pling.
Nimeni nu are nevoie de mine.
Toti ma indeparteaza ,ma alung.
Nu doresc la nimeni nici in vise.
Soarta mea shi viata mea.
Dar eu sper ca intr-o zi.
De tot ce-a fost eu voi uita.
Doar sufletul o sa ma doara.
Si inima nu va mai bate.
Ca la urma printre lacrimi voi zimbi
Adormind la moarte-n brate
Hai să trecem peste asta
Suntem complet imperfecți,
Imprevizibili și defecți,
Călcăm strâmb, Impulsiv
Fără un real Motiv.
Suntem atât de fragili
Și de multe ori labili.
Ne pierdem în amănunte,
Complicăm lucruri mărunte..
Ne-agătăm de -un rost în lume,
S -avem parte de -un renume
Și chiar tindem tot mai sus
Spre idealul presupus.
Competitivi suntem din fire,
Ne jertfim cu dăruire.
Mănați de -un resentiment,
Iscăm cate-un incident..
Apoi regretăm amarnic,
Lamentăndu-ne slugarnic.
Hai să trecem peste asta,
Să ne iertăm și basta;
Supărarea bat-o vină
Ne umbrește doar rutina.
Tot gandindu-mă-n tăcere
Pentru tine dor nebun
Îmi pierd nopțile de-a rându'
Merg hai-hui pustiu pe drum
Precum nebunii fara gânduri
Tot privind eu din tăcere
Am ajuns să cred să știu
Că nu este mângâiere
Lângă care eu sa fiu
Lumea trece,eu mă trec
Și mă las in voia sorții
Când târziu eu mă petrec
În pustia umbră a nopții
Entropie
există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul...
Cuibar rotind de ape
Trasnește-n juru-mi pretutindeni.
Vuiește negrul nopți-n jur.
De zor și fără de contur
Lumina gri împingen-n pinteni.
Se-ntinde gros pe-ntreg pământul
Ca linoleum de catran,
Și zguduind acest cazan
Melasa grea o-nvarte vântul.
N-am aer dincolo de zid
Și am decis s-opresc furtuna
Aici.Acolo.Mi-e totuna,
Și-aleg ca ochii să-i deschid.
Care este sensul vieții?
Azi trăiesc, și mâine e la fel,
Și fiecare zi e dejà-vu,
Nu se mai poate alfel,
Și parcă sensul e pierdut.
Dar îți vine iar un zâmbet –
Dulce, cald și sclipitor.
Iată, norocosul meu bilet
Spre fericitul viitor.
Acum cunosc eu vieții sensul,
Pe care o trăiesc –
Atât de ușor e răspunsul:
E ceea, ce mă face să zâmbesc.
Sunt un strain in casa parinteasca
Sunt un strain im casa parinteasca.
Mereu asa, a nimanui, indepartat.
Mereu in lacrimi, copil fara copilarie.
De care toti au si uitat.
Mereu am plins in mine.
Ku zimbet fals pierdut in amintiri.
Mereu am vrut sa fie cit mai bine.
Plin de sperante shi dezamagiri.
De ce, cu ce sunt eu mai rau ca altii.
De ce am meritat aceasta soarta.
De ce venind mereu akasa.
Nu ma asteapta nimeni la poarta.
Atita durere au trecut prin ochii mei.
Distrus de timp batut de vreme.
Toata viata numai amaraciune.
Ce cu putin pe suflet se asterne.
Ma doare totul cind zimbesc.
M-am saturat de atita actorie.
Demult eu numai sunt ce-am fost.
Caci am ramas departe in copilarie.
Umblu ratacit pe drumuri.
Sa gasesc un suflet sa ma pling.
Nimeni nu are nevoie de mine.
Toti ma indeparteaza ,ma alung.
Nu doresc la nimeni nici in vise.
Soarta mea shi viata mea.
Dar eu sper ca intr-o zi.
De tot ce-a fost eu voi uita.
Doar sufletul o sa ma doara.
Si inima nu va mai bate.
Ca la urma printre lacrimi voi zimbi
Adormind la moarte-n brate
Hai să trecem peste asta
Suntem complet imperfecți,
Imprevizibili și defecți,
Călcăm strâmb, Impulsiv
Fără un real Motiv.
Suntem atât de fragili
Și de multe ori labili.
Ne pierdem în amănunte,
Complicăm lucruri mărunte..
Ne-agătăm de -un rost în lume,
S -avem parte de -un renume
Și chiar tindem tot mai sus
Spre idealul presupus.
Competitivi suntem din fire,
Ne jertfim cu dăruire.
Mănați de -un resentiment,
Iscăm cate-un incident..
Apoi regretăm amarnic,
Lamentăndu-ne slugarnic.
Hai să trecem peste asta,
Să ne iertăm și basta;
Supărarea bat-o vină
Ne umbrește doar rutina.
Tot gandindu-mă-n tăcere
Pentru tine dor nebun
Îmi pierd nopțile de-a rându'
Merg hai-hui pustiu pe drum
Precum nebunii fara gânduri
Tot privind eu din tăcere
Am ajuns să cred să știu
Că nu este mângâiere
Lângă care eu sa fiu
Lumea trece,eu mă trec
Și mă las in voia sorții
Când târziu eu mă petrec
În pustia umbră a nopții
Entropie
există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul...
Other poems by the author
Geantă
Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.
- Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Geantă
Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.
- Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...