Hai să trecem peste asta

Mamă, unde ești acum 

La răscrucea mea de drum,

Ce nu mai duce nicăieri 

Și ma întorc spre ieri.

Rascoleam printre sertare, 

Amintirea ce mă doare;

Cu tine,maică, în genunchi 

Și amar de stropi in ochi..

Poza ta -mpăienjenită

Îmbătrâni,bine dosită;

Ți e bine oare n depărtare, 

Al tău cer are culoare?..

Mi ai lipsit pentru o viață, 

Risipindu te in ceață;

Ai săpat un gol în mine

Și zac printre ruine.

Timpul vindecă și trece,

Chiar de mi lasă cicatrice,

Iar norii triști mă scaldă 

Dorul de tine să nu ardă..

-Drumule,unde mă duci?..

Cu priveliști mă seduci;

Îmi promiți covrigi în coadă.

Viselor deșarte pradă,

Devenisem peste noapte,

Bântuită de propriile șoapte.

C-am ales țară străină,

Ce nu pare ca -- n vitrină.

Din rădăcini m am smuls,

Mânată de-un impuls,

Să -mi schimb ursita,

Depășindu -mi limita.

Dar, împlinirea mea interioară;

E dor în gândul ce zboară 

Spre tărâmul meu iubit,

Unde -am crescut și pătimit,

Unde chiar mă simt acasă 

Cu mușcate la terasă.

-Du-mă , drumule -napoi;

Acolo -ntre pereții goi,

La masa lipsurilor mele,

Să privesc la stele 

Cu ceaiul meu și -o pâine 

Fără grija zilei de mâine...

Gânduri care dor,

Purtate de vânt,

Scuturate din nor

Doboară la pământ..

Cuvinte ce rănesc 

Suflete curate,

Cu amar plătesc 

O doză de dreptate..

Simțăminte ce stârnesc 

Lacrimi pe furiș 

Din iubiri ce ofilesc,

Zâmbindu-ne pieziș...

Regretele ce rod,

Zdrentuind veșminte 

De pe trupul schilod,

Închipuit de minte..

Amintiri ce răscolesc 

Privirile răvășite 

Și -n noapte șoptesc,

Invocând din spirite..

Întâmplări ce copleșesc,

Împovărând la extrem.,

Împrejurări ce definesc 

Efemerul din sistem..

Bătrânețe haină grea,

Te-ai agațăt de ușa mea,

Să -mi fii manta de vreme rea .

Eu te sfidez, pe loc, păzea!..

Chiar nu ești binevenită,

Am ceva treabă,sunt grăbită;

Nu -mi doresc să fiu zbârcitä,

Să mă vait, ramolită,

Că mă doare -cot,ori coastă,

Nu mă simt atât în vârstă.

Copil în suflet am rămas,

Nu te mai uita la ceas;

Sunt destinația greșită,

Eu nu sunt pregătită,

Să te găzduiesc în mine;

Portul tău nu -mi șade bine..

Ori păsuiește -mă oleacă;

Dă-mi un răgaz să -mi placă 

Ideea să fiu bătrână 

Cu capul nins, dinții de lână..

Știu că nu mă scap de tine,

Nu te încrunta la mine;

Faci riduri timpuriu,

Hai , că ne -auzim mai târziu..

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

Tânjeam să zbor 

Prin crăpăturile de nori,

Pe fermecatul covor 

Și mă cuprindeau fiori.

Ecoul tău mă legăna,

Dorul de tine mă curta,

Mă - nfrigură furtuna,

Comutându-mi soarta.

Și mă stropise ploaia,

În gol mă prăbușesc,

Mă -nvălui văpaia,

Udă leoarcă mă trezesc...

Răsuflu împăcată;

Te privesc dormind;

Pe buza ta mușcată 

Surâsuri se perind...

Nu mai visez nicicând,

Departe să m-avănt,

In inimă și -n gând 

Țu ai ultimul cuvânt..

O prezență discretă într-o lume zgomotoasă, purtând în palme sensibilitatea ca pe o busolă.

Simți profund fiecare umbră și fiecare rază, fără măști, fără scuturi inutile.

Când drumul s-a surpat sub picioare, nu ai așteptat mâini întinse din treacăt.

Te-ai ridicat singură din propria cenușă, scuturând praful de pe genunchi în tăcere.

Ți-ai fost propriul ecou și propria lumină, șoptindu-ți încurajări pe care nimeni nu le-a auzit.

Iar când spațiul din jur a devenit prea strâmt, ai ales plecarea ca pe un act de curaj, nu de abandon.

Sufletul tău știe când să schimbe decorul.

Acum, după ce furtunile s-au stins în zare, pășești mai departe pe drumul tău curat.

Zâmbești nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că ai învățat cum să îl transformi în aripi.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

Te-ntrebi ce va fi mâine?

Nu poți schimba destine!

Puteri magice nu posezi

Să ai tot în ceea ce crezi.

Aduci prin gând și fapte

Exemplul pur de dreptate.

Încerci prin alese cuvinte

Să sprijini oameni cu minte.

Speri ca tot răul să dispară,

Făcând loc binelui să apară.

Implori cerului binecuvântare

Și acestui "colț de rai" încântare.

Ți-ai dori ca totul să se-ndrepte

Și neamul tău să urce pe trepte,

Să se-nobileze calea aleasă

Cu înțelepciune să fie înțeleasă.

Plouă mărunt pe pămînt,
Frunzele aurii de pe crengi se desprind.
Afara se-aude un vuiet de vînt, 
Trist, pe fereastră privesc, copleșit de un gînd...

Soarele nu mai lucește acum,
Iarba verde se transformă în scrum.
Norii negri se adună pe cer,
Natura e nudă, animalele pier.

Copilașii nu mai aleargă pe drum,
Aerul pur se îmbibă cu fum.
Totul e mort, adormit, amorțit,
De veșmintele sale pămîntul s-a despărțit...

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Îmi e destul de greu să înțeleg această lume

zidită după reguli , modele și eresuri,

în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume

și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri

Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă

dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,

dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă

să mai rezolve înc-o axiomă la câte  ecuații are deja de rezolvat

mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul

păstrând doar pentru el limbajul matematic,

care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,

lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic

În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,

modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,

există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii

și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...