Anatema disforiei

Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată

Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge 

Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai  păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe

Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare

În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el

Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile

Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine

Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului

Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi

Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă

Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale 

Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi

Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip

Autopsia sufletului – operă tăcută,

Lumină bântuită în umbre de carne,

Fiecare gând un nerv înveninat,

Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.

Am deschis pielea gândurilor,

Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,

Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,

Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.

Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,

Taie firul memoriei și leagă fragmentele,

Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,

Căutând o esență în praf de visuri risipite.

Aici, sub bisturiul privirii,

Se scurge lacrima unui adevăr adânc,

Fiecare strat al ființei e o carcasă

Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.

Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,

Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,

În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,

Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.

Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,

În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.

Nu sunt sensibilă, doar văd prea clar

Cum lumea se frânge, cum doare, cum moare,

Cum omul e lup, cum sufletu-i rar,

Cum dragostea-i vânzare, iar ura-i onoare.

Sunt doar un copil, dar m-a durut înțelepciunea,

Căci am văzut prea devreme ce-nseamnă minciuna,

Ce-nseamnă trădarea, ce-nseamnă să pierzi,

Ce-nseamnă să lupți, dar să nu mai speri.

Am vrut să schimb lumea, dar n-am avut cum,

Căci nu-i în mâna mea să opresc ce-i stricat.

Dar știu că e-n mine un foc, un drum,

Și chiar de mă doare, merg tot înainte, curat.

Ei spun că-s prea crudă, că văd prea adânc,

Că ar trebui să fiu oarbă, să tac, să mă-mbăt.

Dar eu sunt reală, nu vis și nu gând,

Nu-s sensibilă, doar simt mai mult decât pot.

Mai scrie-mi despre iubire,

dar nu din cărți, nu din povești,

scrie-mi cum dorul prinde fire

în pieptul celor ce iubesc.

Scrie-mi de nopți fără odihnă,

de ochi ce strigă fără glas,

de mâini ce tremură-n lumină

căutând brațul rămas.

Scrie-mi cum arde și cum plouă,

cum mușcă timpul dintre doi,

cum uneori iubirea-i rouă

și alteori e scrum și ploi.

Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,

căci rănile se-nchid în vers,

iar dacă-n lume pier iubirile,

rămâne sufletul... și-un vers.

Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare

Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul 

E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...

Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor

E ca și durerea noastră umană

Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume

Sau poate ca noi suntem soarta, iar  răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri

Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire 

Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor 

Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii

Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred

Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..

9 noiembrie-

zi învăluită- n trădare și

tăcere .

gropari iresponsabili

au sfâșiat, ca niște ulii,

constituția.

%

nicio remușcare

nu le brăzdează obrazul;

la capătâiul lor,

nicio candelă nu- i

aprinsă .

firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,

ai zice că Măicuța Domnului e vie,

că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,

în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.

privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,

ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,

nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,

nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.

umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii

pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,

ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,

iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.

într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită

și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,

Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită

visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.