Anatema disforiei

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Iubesc fulgii de nea,

Atât de puri,

Ei cad tacuti,

Acoperind întinsul tot,

Și inima-mi,cu albul lor.

Privesc dansul lor,

Feeric,lin,ușor,

Și mă întorc în timp-

Sunt iar copil,

Am aripi albe,zbor..

Iubesc fulgii de nea,

De-aș fi putut,

As fi ales sa fiu un fulg..

Sa mă topesc tăcut,

Fara durere,

Privind întinsul alb,

Destinul meu frumos

De-a bucura ființe efemere,

Cu suflete zbatandu-se,

Cu lacrimi grele...

Iubesc fulgii de nea,

Și-as vrea ca sufletele noastre

Să aibă albul lor,

Să treacă frumos,sublim,

Prin viață aceasta,

Sa se topească lin,

Fara durere,fara chin,

Cântând frumoasa simfonie

A minunatului lor destin..

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

O pisică neagra mi-a trecut prin fața.

Primul gând,intunecat ca și ea.

Apoi mi-am spus:

Cea mai frumoasa rochie a mea e neagra.

Și genele,și oja.

Până la urmă,si întunericul poate fascina.

Trebuie dor să-i adaugi un accesoriu strălucitor.

Steluțele din ochii mei asortate la genele negre,

Un inel auriu pe deget,cercei aurii in urechi.

N-o să-mi mai fie teama de pisica neagra,

Pentru că eu am puterea,prin gând,

Să-i pun ghetuțe aurii.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

El curge haotic, prin vaduri străine,

crezând că se spală de vechi, de trecut,

dar orice râu poartă, sub unde divine,

ecoul izvorului ce l-a născut.

Și poate că-n brațele nopții se pierde,

și poate că plouă ca să se ascundă,

dar apa ce tace în valuri, în perdea,

îmi poartă reflexul, în unda profundă.

Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,

căci râurile toate ajung înapoi.

Când crede că-i liber și fără de rană,

își vede trecutul oglindă în ploi.

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.