Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 2 ianuarie
Vizualizări: 136
Poezii din aceiaşi categorie
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Reproșuri
n-ai de ce să te simți așa mândră
pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero
grade celsius
ți-acoperit fața
ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice
precum pietrele din Stonehenge
și ochii ți-au înghețat în orbite
ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite
sub streșina zâmbetului
care nu mai înseamnă nimic
oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă
a amintirii
e inutil
pasărea-i moartă
mai bine ai încerca să mă-njuri
să-mi arăți degetul mijlociu
deși n-ar avea sens
cum ai mai putea face asta acum
după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea
cu țurțuri de gheață
eu pot trăi și cu inima înotând în sânge
să știi
tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă
de grație
mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice
ale sufletului tău
iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…
Epilepsie
Oare cum e când îți pierzi demnitatea
Când depinzi de mâna celorlalți
Tremuri într-una fără pauză
Și nici voința nu ți-o poți exprima
Te uiți cu adâncime în ochii celorlalți
Sperând că poate le poți sufla durerea ta
Totul e în van și fără reușită
O clipă de liniște e tot ce îți dorești.
Am încercat tremurul să ți-l opresc
N-am reușit și încă regret
Tot ce-ți doresc e numai calm
Și liniștea să ți-o găsești.
Călătorind în gând!
Gândul mă duce așa departe
Și nu am cum să mi-l opresc,
Pătrunde-adând prin amintiri
Și fericit copilăria o regăsesc
Mă plimbă pe drumul prăfuit
La școala din satul meu natal,
Mă pune-n banca de la geam
Pe rândul trei cumva pe lateral
Și lângă mine se află mama
Cu un buchet frumos de flori,
Sunt adunate pentru doamna
Cu bucurie de dragele surori
Sunt un boboc în clasa-ntâia
Și vreau puțină carte să învăț,
Voi ține cont de sfatul mamei
De fiecare șansă să m-agăț
Apoi gândul m-a dus pe la liceu
Să-mi văd colegii și pe profesori,
Dar din păcate mulți au plecat
De pe pământ ca simpli călători
Nu știu de ce călătoria s-a oprit
De la liceu s-ajung în timp acasă,
O fi crezând că sunt prea obosit
Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Alte poezii ale autorului
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.