Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 21 ianuarie
Vizualizări: 184
Poezii din aceiaşi categorie
Dor cu dor până în Rai
Te caut printre amintiri,
Prin vise blânde, prin priviri,
Dar timpul crud și nemilos
Te-a dus departe… prea frumos.
Și dor cu dor urc către stele,
Prin nopți tăcute, gânduri grele,
Și știu că dincolo de zări
Mă aștepți lin, fără-ntristări.
Mi-e dor de glasul tău duios,
De râsul cald, de chip frumos
De grijile de pe pământ—
Acum ești înger și cuvânt.
Dar știu că-n liniștea cerească
Ne-om regăsi în zi firească,
Că dor cu dor se face rai
Și-n ceruri nu există grai
Decât iubirea ce ne leagă—
Din veșnicie… înspre veșnicie tată.
Ce e iubirea?
Ce e iubirea?🤔
Pentru mine e acea persoana care apare in viata ta ca prin magie!Nu sti cand , nu sti cum , nu sti unde dar a intrat in viata ta ca uragan si nimic nu mai e la fel!
Desi o cunosti de putin timp ai senzatia ca mereu a fost acolo,fara sa ti dai seama deja face parte din tine ,realizezi ca fara ea nu poti sta , fara ai asculta vocea ,fara sa i spui" noapte buna"!
Cu un simplu buna ,ea iti schimba starea de la suparare la extaz, iti accelereaza bataile inimi e o senzatie unica care iti hiptonizeaza inima si corpul, cand esti cu ea te simti ca intr o vraja!
Ea e in mintea ta , merge cu tn peste tot, daca nu esti cu ea esti agitat ,iti lipseste ceva ,esti incomplet!
Cu un simplu zambet ea te umple de fericire , nu te mai intereseaza nimic altceva decat sa o vezi zambind, fericirea ei e cel mai frumos cadou pentru tine!
Ai vrea sa sti unde e , ce face daca , a mancat, daca e bn ,totul ... Ea e intregul tau simti ca daca ea n ar fii , tu nu vei mai fi ca inainte!
Pentru mine asta e iubirea!
Lirica
Te aștept ca vinovatul ce-și așteaptă judecata,
Precum soarele-și așteaptă luna, dar ea-i departe
Precum bolnavul, fără speranță, își așteaptă vindecarea
Precum femeia își așteaptă fericirea viitoare
Copilul își așteaptă mama,
Codrii își așteaptă ploaia,
Dependentul-drogul, vânătorul-victima;
Eu te-aștept ca o nebună
Să vii să-mi oferi basmaua,
Să-mi usuci lacrimile,
Să mă înjunghii cu spada,
Să-mi arăți dorul urât,
Dragostea nevinovată.
Iubire Înșelătoare
Unde-i iubirea-n lume?
Ca toate-s numai niște glume:
Glume proaste simțite,
Glume proaste.. neîmplinite.
Spuse ironic ‘te iubesc’;
De mi-e greu sa deosebesc.
Ma grăbesc intr-o relatie,
De-o primesc doar cu rație.
‘Te iubesc’ spun eu cu suflet,
Și el… pamflet.
Oh, iubirea mea completa,
Nu vezi ca te fumez ca pe o țigareta?
Și țigareta stinsă va fi,
Iar eu tot singur voi jeli.
DOR
Am rătăcit ades în luminișul cu bujori,
Cu ochi încercănați de dor, (de-atâtea ori!),
De dorul greu al minunatelor culori,
Pe care, cu tristețe, le-am rătăcit în zori...
Cătând pe ramuri doar petale de lumină,
Am zăbovit un veac, în umbra lunii plină,
Și-am cercetat palatele aflate în ruină,
Să mai aud din nou aceeași muzică divină...
Că numai șoapta ta din miezul nopților de vară,
Îmi poate face inima, un pic, să mai tresară,
S-o simt în piept că-mi tremură ușoară,
Când mă privești așa, cum m-ai privit întâia oară...
Întoarce-te
Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare
Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!
De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări,
Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc
Acel miros sublim, divin, nepământesc
Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...
Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu
Nevoia mea de tine mi-a devenit acută
Sufletul mi te cere, te strigă permanent...
Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...
Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,
Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune
Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,
Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...
Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece
Crezând că într-o zi doru-mi va trece,
Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin
Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!
Dor cu dor până în Rai
Te caut printre amintiri,
Prin vise blânde, prin priviri,
Dar timpul crud și nemilos
Te-a dus departe… prea frumos.
Și dor cu dor urc către stele,
Prin nopți tăcute, gânduri grele,
Și știu că dincolo de zări
Mă aștepți lin, fără-ntristări.
Mi-e dor de glasul tău duios,
De râsul cald, de chip frumos
De grijile de pe pământ—
Acum ești înger și cuvânt.
Dar știu că-n liniștea cerească
Ne-om regăsi în zi firească,
Că dor cu dor se face rai
Și-n ceruri nu există grai
Decât iubirea ce ne leagă—
Din veșnicie… înspre veșnicie tată.
Ce e iubirea?
Ce e iubirea?🤔
Pentru mine e acea persoana care apare in viata ta ca prin magie!Nu sti cand , nu sti cum , nu sti unde dar a intrat in viata ta ca uragan si nimic nu mai e la fel!
Desi o cunosti de putin timp ai senzatia ca mereu a fost acolo,fara sa ti dai seama deja face parte din tine ,realizezi ca fara ea nu poti sta , fara ai asculta vocea ,fara sa i spui" noapte buna"!
Cu un simplu buna ,ea iti schimba starea de la suparare la extaz, iti accelereaza bataile inimi e o senzatie unica care iti hiptonizeaza inima si corpul, cand esti cu ea te simti ca intr o vraja!
Ea e in mintea ta , merge cu tn peste tot, daca nu esti cu ea esti agitat ,iti lipseste ceva ,esti incomplet!
Cu un simplu zambet ea te umple de fericire , nu te mai intereseaza nimic altceva decat sa o vezi zambind, fericirea ei e cel mai frumos cadou pentru tine!
Ai vrea sa sti unde e , ce face daca , a mancat, daca e bn ,totul ... Ea e intregul tau simti ca daca ea n ar fii , tu nu vei mai fi ca inainte!
Pentru mine asta e iubirea!
Lirica
Te aștept ca vinovatul ce-și așteaptă judecata,
Precum soarele-și așteaptă luna, dar ea-i departe
Precum bolnavul, fără speranță, își așteaptă vindecarea
Precum femeia își așteaptă fericirea viitoare
Copilul își așteaptă mama,
Codrii își așteaptă ploaia,
Dependentul-drogul, vânătorul-victima;
Eu te-aștept ca o nebună
Să vii să-mi oferi basmaua,
Să-mi usuci lacrimile,
Să mă înjunghii cu spada,
Să-mi arăți dorul urât,
Dragostea nevinovată.
Iubire Înșelătoare
Unde-i iubirea-n lume?
Ca toate-s numai niște glume:
Glume proaste simțite,
Glume proaste.. neîmplinite.
Spuse ironic ‘te iubesc’;
De mi-e greu sa deosebesc.
Ma grăbesc intr-o relatie,
De-o primesc doar cu rație.
‘Te iubesc’ spun eu cu suflet,
Și el… pamflet.
Oh, iubirea mea completa,
Nu vezi ca te fumez ca pe o țigareta?
Și țigareta stinsă va fi,
Iar eu tot singur voi jeli.
DOR
Am rătăcit ades în luminișul cu bujori,
Cu ochi încercănați de dor, (de-atâtea ori!),
De dorul greu al minunatelor culori,
Pe care, cu tristețe, le-am rătăcit în zori...
Cătând pe ramuri doar petale de lumină,
Am zăbovit un veac, în umbra lunii plină,
Și-am cercetat palatele aflate în ruină,
Să mai aud din nou aceeași muzică divină...
Că numai șoapta ta din miezul nopților de vară,
Îmi poate face inima, un pic, să mai tresară,
S-o simt în piept că-mi tremură ușoară,
Când mă privești așa, cum m-ai privit întâia oară...
Întoarce-te
Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare
Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!
De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări,
Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc
Acel miros sublim, divin, nepământesc
Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...
Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu
Nevoia mea de tine mi-a devenit acută
Sufletul mi te cere, te strigă permanent...
Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...
Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,
Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune
Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,
Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...
Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece
Crezând că într-o zi doru-mi va trece,
Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin
Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!
Alte poezii ale autorului
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Vinovată de Tăcere
Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –
Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.
De parcă palma lor e mâna mea,
De parcă vina e sângele ce-mi stă.
Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,
Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.
Durerea mea? O glumă pe buzele lor,
Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.
„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?
Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”
Dar cum să fii vinovat că respiri,
Când tragi aerul lor plin de spini?
Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,
Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.
Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă
Loviturile lor – și vina întreagă.
Am încercat să urlu, dar urletul meu
E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.
Am fost un copil ce-a cerut un loc,
Dar locul meu e mereu greșit, în foc.
De ce durerea mea trebuie să se plece?
De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?
Când toate zgomotele lor se înfig în mine,
Eu tac, eu iau, eu devin rușine.
Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,
Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.
Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –
Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Vinovată de Tăcere
Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –
Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.
De parcă palma lor e mâna mea,
De parcă vina e sângele ce-mi stă.
Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,
Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.
Durerea mea? O glumă pe buzele lor,
Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.
„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?
Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”
Dar cum să fii vinovat că respiri,
Când tragi aerul lor plin de spini?
Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,
Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.
Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă
Loviturile lor – și vina întreagă.
Am încercat să urlu, dar urletul meu
E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.
Am fost un copil ce-a cerut un loc,
Dar locul meu e mereu greșit, în foc.
De ce durerea mea trebuie să se plece?
De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?
Când toate zgomotele lor se înfig în mine,
Eu tac, eu iau, eu devin rușine.
Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,
Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.
Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –
Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.