Ruga nopții

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Ruga nopții

Data postării: 13 noiembrie 2024

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1175

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Paradox

Amintirile dor, dar sunt străine,

ca vise vechi pe care nu le-am visat,

mă uit la ele-sunt tot cu tine,

dar unde sunt eu? Cine-am fost? Cine-s azi?

 

Te-am iubit. Te iubesc. Sau poate că nu?

Poate iubirea era doar setea

de-a fi privită, de-a fi văzută,

de-a nu fi un chip ce se pierde-n rețea.

 

Poate că tu ai fost doar conturul

unei iubiri ce nu era a ta,

doar umbra unui vis nescris

despre cine aș fi vrut să mă vrea.

 

Și-acum? Acum mintea tace,

numele tău nu-i decât un sunet,

dar inima, inima face

din tăcere-un tunet.

 

 

Mai mult...

Rădăcini în Furtună

În noaptea grea, când somnul mă ocolește,

Privesc cum lumea se destramă-n vânt,

Fiecare vis mă frânge, mă apasă,

Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?

 

Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,

Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,

Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,

Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.

 

Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,

Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,

Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,

Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.

 

O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,

Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,

Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă

Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.

 

Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,

Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,

Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,

Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.

 

Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,

Un trup ce să atragă toate privirile,

Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,

Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.

 

Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”

Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,

Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,

Într-o lume unde frumusețea mea nu există.

 

Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,

Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,

Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,

Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.

 

Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,

Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,

Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,

Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.

 

Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,

Să fiu uitată ca un vis risipit,

Căci în sufletul meu nu mai există loc,

Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.

 

 

Mai mult...

Eu sunt mai mult

Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,

Nu-s o culoare, un loc sau un fum.

Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,

Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.

 

Cu mâini ce desenează lumile mele,

Cu vorbe ce ard și înalță altare,

Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,

Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.

 

Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,

Nu sunt româncă, dar port același dor,

Și-n inima mea nu stă doar străinul,

Ci-o lume întreagă de vis și fior.

 

Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,

Căci în mine e foc, e putere de-a crea,

Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,

O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”

 

Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,

Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,

Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,

Căci sunt mai mult decât un vechi impas.

 

De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?

De ce să-mi pui un zid între mine și lume?

Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,

Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.

 

 

Mai mult...

Dacă ai știi

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

 

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

 

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

 

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

 

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Atlasul unui suflet în cădere

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

 

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

 

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

 

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

 

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

 

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

 

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

 

 

Mai mult...

Alesul inimii mele

Iubirea mea e caldă și arde doar în mâinile tale pentrucă inima ta e singura ce aprinde focul din inima mea

Te aștept în miez de noapte să înflorești în inima ca o floare a cărui sărut e singurul ce vindecă o altă floare, precum floare mea a carui petale sunt ofilite, tu doar poți să înflorești petale de a dorului meu mângâiere

 

Și mai simt că tu și eu suntem singuri ce sunt combatibili în ale iubirii arte și știu asta atât de sigur, și știi de ce?

Viața mea e ca o pânză golă și ponosită și doar a ta culoare poate să-mi transforme infernul în paradis

 

Și ai spune, că orice alt suflet ar putea colora o viață a cărui fundal e pustiu, dar oricâți ar încerca să cucerească acel suflet, ar mâhni doar de frustrare,  nicidecum nu s-ar bucura să-și găsească sufletul pereche când sunt conștienți că nu orșicine e alesul acelei vieții și suflet

  Doar unicul ce poate aduce culoare e cel care a fost trimis de Dumnezeu, și acel răspuns la rugăciunile acelui suflet ești tu

 

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Extaz

De la extaz la agonie
M-ai omorât puțin câte puțin
Acum ești muză pentru această poezie
Cândva, ai fost a lumii din care aparțin

 

Frumoasă asemenea zilei de vineri
Dar cu nervii unei zile de luni
Aș blestema timpul să rămânem tineri
Să nu mai fim subiecții unei ficțiuni

 

Dincolo de nori cu gândul la paradis
E prea târziu să mă poți trezi din vis
Iubirea ta pentru mine, greu de înțeles
Din păcate nu sunt pentru tine cel ales

Mai mult...

Străinul fără nume

Nu îți știam numele.

Dar te cunoșteam din priviri,

din felul în care țineai țigara,

din felul în care te sprijineai de stâlp,

de parcă lumea nu mai conta

decât dacă o priveai tu.

 

Te citeam ca pe o carte fără titlu,

una veche, cu pagini moi,

pline de margini subliniate cu tăcere.

Fiecare dimineață era un capitol nou,

și eu, ca un cititor dependent,

mă întorceam mereu la același loc.

 

Parfumul tău venea înaintea ta,

lemnos, cald, cu o urmă de noapte,

și rămânea mult după ce plecai.

Mă întrebam dacă-l alegi intenționat

sau dacă pur și simplu e parte din tine.

 

Uneori mă prindeai cu privirea,

și atunci lumea se strângea între noi

ca un elastic întins până la limita firii.

Dar eram mereu prima care ceda.

Îmi coboram ochii, rupeam firul,

de teamă că o singură secundă în plus

ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.

 

Și totuși, în fiecare zi,

reveneam — cu cafeaua mea,

cu obrajii ușor aprinși,

și cu acea curiozitate dureroasă:

la ce te gândești când taci?

cui i-ai spus ultima oară ce simți?

și dacă, într-o zi,

ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.

Mai mult...

OSTENITĂ DE AȘTEPTARE

Ostenită  de  așteptare 

Teama  mă  frământă

Cu  dureri  stridente-n frunte

Pentru  câte  runde?

 

Ostenită de învoiala

Plânsului etern

Poți și râde ,poți și râde

Fii  un claun  modern.

 

Ostenită se retrage

Ca într-o colivie

Teama de-a nu fi excentric,

Plângând  de bucurie.

 

Ostenită  fuge clipa

Timpului  mereu  prezent,

Contratimpul  e-o  balanță

Pe un scurt segment.

 

Ostenită-i  chiar și umbra

Pare greu bonlavă ,

Torent  cuprins  de nevroză

Fluvii ,afluenții  de lavă.

Mai mult...

Nu ne mai păcăliți !

Cei ce conduc azi lumea, sunt niște șacali,

O conduc de sute, de mii de ani

Ei nu știu ce este munca, nici sacrificiu,

Au profitat de tot ce le oferea puterea și rangul.

Poporul muncitor, speriat cu foamea și biciu.

ROMÂNIE, apără-te, nu te păcăli, SUS STEAGUL,

Fiinnțe perverse ca polticieni nu găsesc,

Am plecat din țară, ca să mai trăiesc !

              

Mai mult...

🎤 Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!

Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...

Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.

 

 

Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,

Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.

Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.

 

 

Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.

Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,

Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.

 

Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!

Îmi scot iubirea astupata la suprafață!

Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!

Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.

Am pus sigiliul pe scrisoare...

 

Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,

Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!

Mai mult...

Doar pentru tine

 

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Zidită din săruturi dulci,

De taină tandre îmbrățișări,

Șoptite vorbe de amor nebun,

Și câte și mai câte magice cuvinte,

Ce le rostesc cu teamă uneori,

Dorind să fie bine șlefuite,

Doar pentru o regină ca in basme,

Doar pentru tine!

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Dorind să știi că te iubesc din ce in ce mai mult,

Iubirea mea nu are stații sau oprire,

Iubirea noastră este chiar așa!

(3 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍