Voi scrie..vers!
Emoția profund mă copleșește,
Când viața prin vers mi-o povestesc,
Nu mă feresc să exprim sentimente,
Pentru ființa dragă pe care o iubesc
Cum să nu scriu mereu despre iubire,
Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,
La ce mi-ar folosi comori în lume,
Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc
Nu știu să definesc ce-i fericirea,
În astă lume mică, plină de păcat,
Dar pot să spun că-mi este bine,
Lângă femeia cu care-s cununat
Voi scrie și voi spune tot prin vers,
Despre iubire, dragoste și fericire,
Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,
Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 4 septembrie 2023
Vizualizări: 712
Poezii din aceiaşi categorie
O ultima speranta
Esti langa mine,
Dar prea departe sa iti simt iubirea.
Si asteptarea doare, ma distruge,
Dar continui sa sper la o mica lumina la capat de drum
Desi drumul e mai lung cu cat merg mai repede pe el.
Imi simt inima cum se zdrobeste sub privirea ta rece, lipsita de sentimente
Si doare, doare ingrozitor de tare.
Sunt pierduta printre miile de fete
Care si au gasit a lor pereche
Asteptand ca tu sa fi cu mine.
Dar sa fie prea tarziu oare?
Sa iti fi gasit deja perechea,
Iar eu sa astept imposibilul?
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Tată fii nemuritor!...
Tatăl meu iubitor și drag
Demult n-am mai vorbit cu tine
Tu ești o umbră ,dar a mea
Tu ești copacul ,eu ramul tău
Tu ești cel pe care-l știu
De unde vii ,din care grai
Și acolo unde te-ai oprit
Când pe Ileana ai întânlit
Neamul tău a tot crescut
Ramuri noi cu suflet viu
Ai fost lumină ,ai fost stea
Un trecător pe acest pământ
Ai fost ,încă suntem noi
După noi rămâne doar istorie
Cine o scrie ?
Cine o mai citește ?
E istoria neamului nostru
A Moldovei !...
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Cerul intunecat
Micuta stea stralucitoare
Te vad in fiecare noapte
Pe cerul negru intunecat
Eu! sunt cerul intunecat
Tu! esti ceea ce ma luminezi
Cand noi ne vom intalni
Sfarsitul va veni
Începutul celui decazut
Va reveni ,peste lumea toata
Iar durerea se va sfarsi
Vei aduce pace-n noapte,
Și lumină în abis,
Tot ce-a fost cândva pierdut,
În iubirea ta va fi găsit.
Cerul va fi plin de stele,
Nu doar una, ci o mie,
Și-n sfârșitul cel etern,
Noi ,vom renaște-n armonie.
Prim tine pace și iubire
Iubito,prin tine-mi vine pace și iubire,
Ți-am spus că dragostea-i doar Dumnezeu,
Ținându-te de mână,
Simt Raiul nostru cum șoptește
Taina iubirii absolute
Și pe Hristos cu-a lui chemare,
Dar și pe Sfinții blânzi ai Cerului...
Iubito, te-am cerut în rugaciuni fierbinți,
Neștiind că tu exiști și porți tristețe dar și frumusețe,
Sau că destinul o să mi te-arate,
Așa cum îngerii tăcut sosesc,
Sau când va fi frumoasa zi..?
Dar iată, ziua aceea a sosit,
Când Maica Domnului prin tine mi-a găsit răspuns,
Și alinare la chinul ce-l aveam demult...
Ești darul meu sfințit,
Și mare grijă o să-ți port,
Iubito tu ești cea care iubirea mi-ai adus,
Pot eu să-ți mulțumesc cumva?
Cuvintele dar și vorbirea-i de prisos!
(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
O ultima speranta
Esti langa mine,
Dar prea departe sa iti simt iubirea.
Si asteptarea doare, ma distruge,
Dar continui sa sper la o mica lumina la capat de drum
Desi drumul e mai lung cu cat merg mai repede pe el.
Imi simt inima cum se zdrobeste sub privirea ta rece, lipsita de sentimente
Si doare, doare ingrozitor de tare.
Sunt pierduta printre miile de fete
Care si au gasit a lor pereche
Asteptand ca tu sa fi cu mine.
Dar sa fie prea tarziu oare?
Sa iti fi gasit deja perechea,
Iar eu sa astept imposibilul?
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Tată fii nemuritor!...
Tatăl meu iubitor și drag
Demult n-am mai vorbit cu tine
Tu ești o umbră ,dar a mea
Tu ești copacul ,eu ramul tău
Tu ești cel pe care-l știu
De unde vii ,din care grai
Și acolo unde te-ai oprit
Când pe Ileana ai întânlit
Neamul tău a tot crescut
Ramuri noi cu suflet viu
Ai fost lumină ,ai fost stea
Un trecător pe acest pământ
Ai fost ,încă suntem noi
După noi rămâne doar istorie
Cine o scrie ?
Cine o mai citește ?
E istoria neamului nostru
A Moldovei !...
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Cerul intunecat
Micuta stea stralucitoare
Te vad in fiecare noapte
Pe cerul negru intunecat
Eu! sunt cerul intunecat
Tu! esti ceea ce ma luminezi
Cand noi ne vom intalni
Sfarsitul va veni
Începutul celui decazut
Va reveni ,peste lumea toata
Iar durerea se va sfarsi
Vei aduce pace-n noapte,
Și lumină în abis,
Tot ce-a fost cândva pierdut,
În iubirea ta va fi găsit.
Cerul va fi plin de stele,
Nu doar una, ci o mie,
Și-n sfârșitul cel etern,
Noi ,vom renaște-n armonie.
Prim tine pace și iubire
Iubito,prin tine-mi vine pace și iubire,
Ți-am spus că dragostea-i doar Dumnezeu,
Ținându-te de mână,
Simt Raiul nostru cum șoptește
Taina iubirii absolute
Și pe Hristos cu-a lui chemare,
Dar și pe Sfinții blânzi ai Cerului...
Iubito, te-am cerut în rugaciuni fierbinți,
Neștiind că tu exiști și porți tristețe dar și frumusețe,
Sau că destinul o să mi te-arate,
Așa cum îngerii tăcut sosesc,
Sau când va fi frumoasa zi..?
Dar iată, ziua aceea a sosit,
Când Maica Domnului prin tine mi-a găsit răspuns,
Și alinare la chinul ce-l aveam demult...
Ești darul meu sfințit,
Și mare grijă o să-ți port,
Iubito tu ești cea care iubirea mi-ai adus,
Pot eu să-ți mulțumesc cumva?
Cuvintele dar și vorbirea-i de prisos!
(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Ochii tăi..negri!
De ochii negri îmi este dor
Și de a ta privire caldă,
Te-aș duce dincolo de nor
Ca nimeni să nu ne vadă
Pământul l-aș lăsa cu lumea
Și înapoi deloc nu m-aș uita,
Acolo sus să ne trăim iubirea
Plutind pe nor, fără a gravita
Ziua ne-om încălzi la soare
Iar noaptea cu luna voi vorbi,
Ne vom ruga la steaua căzătoare
Sus să ramână, fără a coborî
Voi scrie și trimite o scrisoare
Pe pământeni să-i prevenim,
Că peste tot sunt forțe militare
Ce nu ne lasă-n pace să trăim
Și mail-uri voi trimite lumii
Cu tot ce văd în țara noastră,
Pădurea, râul cu delta dunării
Și marea neagră cu apa ei albastră
Și mai de sus aș cere aprobare
O scară să înalț până la nori,
Pe ea să urce, să coboare fiecare
Și să uităm că suntem muritori
.....................................
Dar cum și noru-i trecător
Și-i greu să urci la el pe scară,
Eu voi rămâne jos și-n viitor
Îndrăgostit de ochii negri..
într-o seară!
N-a fost să fie..!
Te-aștept să ne-ntâlnim din nou
Lângă copacul ce astăzi plânge ,
Că nu ne-a mai văzut de-o vreme
Simțind cum dragostea se frânge.
Și plânsul lui devine o cascadă
Când vede cât sunt de îndurerat ,
Ar vrea să știe care este motivul
Ce s-a-ntâmplat că ne-am certat.
Încerc să-i spun că totu-i bine
Și doar ceva puțin te-a supărat,
Moment când vocea lui se-aude
Ce-mi strigă uit-o...are alt băiat.
Ridic privirea și curios mă uit la el
Și îl întreb răstit ce vrea să spună,
Rămâne mut și-un semn îmi face
Să văd biletul ce pe ram i-a-târnă.
Vreau să citesc dar ...nu mai apuc
Că pomu-mi zice cruntul adevăr,
Precum că fata ieri i-a mărturisit
Că ea iubește pe cineva mai tânăr.
Îndurerat copacului îi mulțumesc
Și-i las pe ram bucata de hârtie,
Și cu tristețe în gând îmi șoptesc
N-a fost..ca ea să fie...a ta sotie!
Spre casa...părintească!
Am plecat din Piatra Neamț
Fiindcă Marce a lucrat mai mult,
Țara e ,,brazdată" de boala PPA
Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".
Spre Botoșani drumul ne-a dus
La Frumușica în Vlădeni de Sus,
La gospodina Mihaela și Săvel
Unde putem gusta și-un păhărel.
În curtea lor găsești de toate
Și vacă cu vițel și porc și rațe,
Și o livadă cu mulți meri și pruni
Din care facem țuică, din străbuni.
Lângă livadă este via noastră
Ce se întinde pân' la fereastră,
Aici e muncă grea, nu e un joc
De vrei vinul să-l ai, în poloboc.
De la Săvel dealul urcăm ușor
Spre casa părintească cu pridvor,
Unde părinții ne așteaptă-n prag
Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag.
Vezi bucuria cum pe chip le-apare
Când poarta scârție, din balamale,
Dar care nu le-ascunde din tristețe
Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.
Cu greutate, mama, tata se ridică
Cu lacrima ce pe obraz le pică,
Pe care-o șterg cu dosul palmei
Spunând...veniți copiii mamei.
Emoționați, mâna le-o sărutăm
Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,
În timp ce ochii plânși se limpezesc
Și fericiți suntem când ei zambesc.
E greu, când anii tot s-au adunat
Lăsând obrazul...de rid brăzdat,
Mama purtându-și trupul aplecat
Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat.
Dar și așa, ograda lor e plină
Și mama noastră, parcă-i albină,
Trebăluiesc, pâna seara târziu
Iar tata, mai gustă și-un rachiu.
Când poarta se deschide...vezi
Că-i ordine deplină și tu...crezi,
Că-n astă curte sunt doi tinerei
Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei.
Povestea lor...e una minunată
Iar viața...le-a fost luminată,
În Cel de Sus, credintă au avut
Iar Domnul...în viață, i-a ținut.
Acum, cu toții ne rugăm la cer
Să fie sănătoși în trup și creier,
Iar când durerile îi mai încearcă
Ne spun că-s încercări și pleacă.
La ei, cu drag, mereu vom reveni
De supărări, părinții...îi vom feri,
Vom alina a lor, tristă singuratate
Și rugi vom înălța...către Divinitate!
Ajutor...eu cer!
Nu cred că a mai fost vreodată
În astă țară atât de multă ură,
Să vezi de dimineață-n noapte
Român cum pe român se-njură.
Și nu doar cei ce astăzi ne conduc
Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta,
La fel și noi ce foile am ștampilat
Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta.
Nu știu în cine azi poți să te încrezi
Când vezi că toți au doar un interes,
Să urce sus fără privirea să întoarcă
Către acei ce cu speranță i-au ales.
Vedem că între noi există dezbinare
Și nu găsim drumul spre împăcare,
De ani de zile ne cer s-avem răbdare
Făr'a simți că-n noi se-adună supărare.
Cum aș putea să scriu despre unire
Când văd durerea din poporul meu,
Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune
Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!
Un petic de hârtie!
Îți scriu din nou iubita mea
Puține rânduri pe-o hârtie,
Și sper să capăt un răspuns
Până când plec în cătănie.
Nu te-am văzut de șase luni
Și-am auzit că ești supărată,
Că m-ai văzut după cum spui
La braț mergând cu altă fată.
Tu ești plecată în străinătate
Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,
Și te aștept să te întorci în țară
Că fără tine îmi este tare greu.
Nu știu cum pleacă către tine
Atât de multe zvonuri false,
Iar tu le crezi c-ar fi adevărate
Și nu minciuni de lume scoase.
Când vei primi scrisoarea mea
Să știi că sunt cu arma la picior,
Că am primit un ordin de-nrolare
Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.
De-mi vei trimite vreun răspuns
Să pui adresa de la noi din sat,
Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi
Trist, voi înțelege că mai uitat.
Așa a scris bunicul meu demult
Pe-un petic de hârtie c-un creion,
Pe care l-am găsit ascuns în cufăr
Purtând o ștearsă semnătură...Ion.
Concluzia am tras-o...îndurerat
Că epistola n-a mai ajuns la fată,
Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit
Și își trăiesc povestea lor...ciudată!
Tu, Românie dragă!
Nu știu de ce un ochi îmi plânge
Acum în zi de Mare Sărbătoare,
Iar lacrima amară mi se prelinge
Pe chipul suferind care mă doare.
Dar văd că celălalt mă-ndeamnă
Să nu-mi pierd speranța-n oameni,
Că, doar omul poate aduce bucurie
Chiar dacă printre ei există fameni.
Greu pot să spun ce se întâmplă
Și cum în mine se bat două păreri,
Una ce crede că ăsta este viitorul
Și alta, că drumul nu duce nicăieri.
Sunt întrebat ce cred de țara mea
Și ce aș vrea cu ea să se întâmple,
Doar spun că mi-aș dori-o vindecată
Că trupu-i e brăzdat de răni multiple.
Și le mai zic că-s mândru că-s român
Și că trăiesc demult pe-acest meleag,
Și nimeni nu va putea țara să-mi fure
Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!
La mulți ani, România!
La mulți ani, Români !
Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români
Ochii tăi..negri!
De ochii negri îmi este dor
Și de a ta privire caldă,
Te-aș duce dincolo de nor
Ca nimeni să nu ne vadă
Pământul l-aș lăsa cu lumea
Și înapoi deloc nu m-aș uita,
Acolo sus să ne trăim iubirea
Plutind pe nor, fără a gravita
Ziua ne-om încălzi la soare
Iar noaptea cu luna voi vorbi,
Ne vom ruga la steaua căzătoare
Sus să ramână, fără a coborî
Voi scrie și trimite o scrisoare
Pe pământeni să-i prevenim,
Că peste tot sunt forțe militare
Ce nu ne lasă-n pace să trăim
Și mail-uri voi trimite lumii
Cu tot ce văd în țara noastră,
Pădurea, râul cu delta dunării
Și marea neagră cu apa ei albastră
Și mai de sus aș cere aprobare
O scară să înalț până la nori,
Pe ea să urce, să coboare fiecare
Și să uităm că suntem muritori
.....................................
Dar cum și noru-i trecător
Și-i greu să urci la el pe scară,
Eu voi rămâne jos și-n viitor
Îndrăgostit de ochii negri..
într-o seară!
N-a fost să fie..!
Te-aștept să ne-ntâlnim din nou
Lângă copacul ce astăzi plânge ,
Că nu ne-a mai văzut de-o vreme
Simțind cum dragostea se frânge.
Și plânsul lui devine o cascadă
Când vede cât sunt de îndurerat ,
Ar vrea să știe care este motivul
Ce s-a-ntâmplat că ne-am certat.
Încerc să-i spun că totu-i bine
Și doar ceva puțin te-a supărat,
Moment când vocea lui se-aude
Ce-mi strigă uit-o...are alt băiat.
Ridic privirea și curios mă uit la el
Și îl întreb răstit ce vrea să spună,
Rămâne mut și-un semn îmi face
Să văd biletul ce pe ram i-a-târnă.
Vreau să citesc dar ...nu mai apuc
Că pomu-mi zice cruntul adevăr,
Precum că fata ieri i-a mărturisit
Că ea iubește pe cineva mai tânăr.
Îndurerat copacului îi mulțumesc
Și-i las pe ram bucata de hârtie,
Și cu tristețe în gând îmi șoptesc
N-a fost..ca ea să fie...a ta sotie!
Spre casa...părintească!
Am plecat din Piatra Neamț
Fiindcă Marce a lucrat mai mult,
Țara e ,,brazdată" de boala PPA
Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".
Spre Botoșani drumul ne-a dus
La Frumușica în Vlădeni de Sus,
La gospodina Mihaela și Săvel
Unde putem gusta și-un păhărel.
În curtea lor găsești de toate
Și vacă cu vițel și porc și rațe,
Și o livadă cu mulți meri și pruni
Din care facem țuică, din străbuni.
Lângă livadă este via noastră
Ce se întinde pân' la fereastră,
Aici e muncă grea, nu e un joc
De vrei vinul să-l ai, în poloboc.
De la Săvel dealul urcăm ușor
Spre casa părintească cu pridvor,
Unde părinții ne așteaptă-n prag
Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag.
Vezi bucuria cum pe chip le-apare
Când poarta scârție, din balamale,
Dar care nu le-ascunde din tristețe
Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.
Cu greutate, mama, tata se ridică
Cu lacrima ce pe obraz le pică,
Pe care-o șterg cu dosul palmei
Spunând...veniți copiii mamei.
Emoționați, mâna le-o sărutăm
Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,
În timp ce ochii plânși se limpezesc
Și fericiți suntem când ei zambesc.
E greu, când anii tot s-au adunat
Lăsând obrazul...de rid brăzdat,
Mama purtându-și trupul aplecat
Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat.
Dar și așa, ograda lor e plină
Și mama noastră, parcă-i albină,
Trebăluiesc, pâna seara târziu
Iar tata, mai gustă și-un rachiu.
Când poarta se deschide...vezi
Că-i ordine deplină și tu...crezi,
Că-n astă curte sunt doi tinerei
Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei.
Povestea lor...e una minunată
Iar viața...le-a fost luminată,
În Cel de Sus, credintă au avut
Iar Domnul...în viață, i-a ținut.
Acum, cu toții ne rugăm la cer
Să fie sănătoși în trup și creier,
Iar când durerile îi mai încearcă
Ne spun că-s încercări și pleacă.
La ei, cu drag, mereu vom reveni
De supărări, părinții...îi vom feri,
Vom alina a lor, tristă singuratate
Și rugi vom înălța...către Divinitate!
Ajutor...eu cer!
Nu cred că a mai fost vreodată
În astă țară atât de multă ură,
Să vezi de dimineață-n noapte
Român cum pe român se-njură.
Și nu doar cei ce astăzi ne conduc
Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta,
La fel și noi ce foile am ștampilat
Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta.
Nu știu în cine azi poți să te încrezi
Când vezi că toți au doar un interes,
Să urce sus fără privirea să întoarcă
Către acei ce cu speranță i-au ales.
Vedem că între noi există dezbinare
Și nu găsim drumul spre împăcare,
De ani de zile ne cer s-avem răbdare
Făr'a simți că-n noi se-adună supărare.
Cum aș putea să scriu despre unire
Când văd durerea din poporul meu,
Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune
Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!
Un petic de hârtie!
Îți scriu din nou iubita mea
Puține rânduri pe-o hârtie,
Și sper să capăt un răspuns
Până când plec în cătănie.
Nu te-am văzut de șase luni
Și-am auzit că ești supărată,
Că m-ai văzut după cum spui
La braț mergând cu altă fată.
Tu ești plecată în străinătate
Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,
Și te aștept să te întorci în țară
Că fără tine îmi este tare greu.
Nu știu cum pleacă către tine
Atât de multe zvonuri false,
Iar tu le crezi c-ar fi adevărate
Și nu minciuni de lume scoase.
Când vei primi scrisoarea mea
Să știi că sunt cu arma la picior,
Că am primit un ordin de-nrolare
Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.
De-mi vei trimite vreun răspuns
Să pui adresa de la noi din sat,
Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi
Trist, voi înțelege că mai uitat.
Așa a scris bunicul meu demult
Pe-un petic de hârtie c-un creion,
Pe care l-am găsit ascuns în cufăr
Purtând o ștearsă semnătură...Ion.
Concluzia am tras-o...îndurerat
Că epistola n-a mai ajuns la fată,
Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit
Și își trăiesc povestea lor...ciudată!
Tu, Românie dragă!
Nu știu de ce un ochi îmi plânge
Acum în zi de Mare Sărbătoare,
Iar lacrima amară mi se prelinge
Pe chipul suferind care mă doare.
Dar văd că celălalt mă-ndeamnă
Să nu-mi pierd speranța-n oameni,
Că, doar omul poate aduce bucurie
Chiar dacă printre ei există fameni.
Greu pot să spun ce se întâmplă
Și cum în mine se bat două păreri,
Una ce crede că ăsta este viitorul
Și alta, că drumul nu duce nicăieri.
Sunt întrebat ce cred de țara mea
Și ce aș vrea cu ea să se întâmple,
Doar spun că mi-aș dori-o vindecată
Că trupu-i e brăzdat de răni multiple.
Și le mai zic că-s mândru că-s român
Și că trăiesc demult pe-acest meleag,
Și nimeni nu va putea țara să-mi fure
Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!
La mulți ani, România!
La mulți ani, Români !
Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români