Plouă cu dor de tine

Câtă durere în suflet mi-a intrat din a ta vină,

Cât m-ai rănit și lacrimi demult cât am purtat...

După luni de zile ce-au trecut într-o clipită,

Eu nici până în ziua cea de azi nu te-am uitat...

Nu te-am uitat nici eu și nici regretele mele,

Cum de un timp îndelungat mă tot urai,

Așa o să simt și eu totdeauna ură pentru tine,

Câte zile o să ai sau o să-mi dai.

Cât te urăsc, atât eu te-am iubit,

Dar cum n-ai fost iubit, n-ai știut cum să primești iubire...

Ți-am tot iertat greșeli când mă rugam,

Pân-am ajuns să mă urăsc pe mine...

Glonț de toamnă, vântul este,

Să străpungă vise reci,

Ale frunzelor culoare

Ai să iei și ai să pleci..

Rană grea doar tu îmi faci,

Ce-i al meu tu furi de-ndată 

Vis de toamnă, vis cu nori

Și cu o secretă șoaptă 

Să ia vântul să ia ploaia 

Să mă spele de amor,

Stelele să mi te ia,

Pân-am să te plâng ușor..

Și-ntru luna ceas frenetic 

Dor de buzele-ți-s mura,

Ea te păzește, te-ncălzeste 

Cum o făceam întotdeauna 

Noaptea-nghite tot ce prinde,

Ți-am lăsat inima grea...

Sper ca prin ea sa ții minte

C-ai avut dragostea mea. 

Ce-mi aducea aminte iar de tine erau frunzele-n timp de uscare,

Acestea erau ochii tăi, ce mă priveau în întuneric,

Și brațele-ți sunt frigul rece, ce predominant îl tot simt toamna,

Și mă ridică și mă lasă mult prea rapid ca un nemernic...

Îmi erai tot o muză despre care tot scriam...

Te contopeam în versuri de amor pe timp de seară...

O bleagă ce purta atâta chin fără ca nici măcar să știe,

Iubirea de cândva a ajuns să îi devină iar povară...

Urât-am să te urăsc eu toată viața...

Pentru cum m-ai transformat în noapte-n zi,

Urât-am să te port povara vieții fără milă,

Că n-ai știut sufletul curat a mi-l iubi.

O! stea frumoasa de pe cer 

Ce-mi lumoinezi privirea, 

As vrea la mine ca sa vii, sper.

Ca sa-ti arat iubira.

Cand privesc seara pe cer,

Pe-o stea as darui-o,

Persoanrei care o iubesc,

Pe care as iubi-o 

                                             Autor:  Popa Eugen 

Să mă învețe și pe mine cineva

Cum pot să uit un om ce îmi bate în piept

Pe care-l simt oricât aș încerca

Să-l scot din gând... să nu îl mai aștept...

Mi-e dor de el, de parcă mi-ar lipsi ceva 

De parcă mi-ar fi foame, nu stiu...sete

Mi-e dor de el, într-un mod ciudat 

Un dor ce-n astă viață nu mi s-a-ntâmplat

Și-l port in gând, cu dorul ce-n suflet se tot cere,

E prea departe, iar timpul mă sfâșie-n tăcere 

În nopți târzii, privesc bolta cerească cu speranță 

Dar doar ecoul dorului mai are rezonanță.

Mi-e dor de el deși n-a fost ce mi-am dorit

Și în actul de final cu brio ne-am pierdut

Eu i-am fost toată și n-a contat vreun pic

El...doar un suflet gol...un pas spre frig.

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Strofă de două versuri 

O singură stea in ceruri stă,

Departe, rece, nemișcată,

Mă urmărește, dar dispare

Sub norii grei, în noapte ascunsă,

Mă-ntreb de ce se ascunde iar,

Când dorul meu o cheamă-ntruna,

E oare frică, sau doar joc,

O joacă veche cu furtuna?

Prin ceață calc, sub cer pustiu,

Și nicio rază nu mai vine,

Neliniștea-mi e un pustiu

Și steaua fuge, deși e a mea, din mine.

Se invârte lumea, trec tăceri,

Dar steaua mea nu vrea să apară.

Mă lasă prins în mii de ieri,

Fără să simt vreo rază clară.

O caut printre nori și vis,

Dar ea se ascunde mai adânc.

Ce sens mai are tot ce-am zis,

Dacă nu pot să o ajung?

Aș vrea să știu ce-i dincolo,

De nori, de vânt și negre zări,

Dar steaua mea mă părăsește,

Rămân străin în mii de căi.

Mi-ai lăsat în vene o toamnă

Și pleoapele grele de ploi,

În piept îmi cad frunze uscate,

Și pașii îmi sună goi.

Tu ești vara ce s-a stins devreme,

Lăsând în pământ doar noroi,

Eu sunt copacul care te-a crezut,

Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.

Dar toamna nu plânge, doar știe

Că iernile vin și se duc,

Și chiar de azi tremură vântul,

Să știi că am adus și astăzi flori 

Și pus pe masă în aceiași vază, 

La tine-mi fuge gândul și visez 

Chiar dacă soarele e la amiază. 

Privirea mi se duce pe-un tablou 

Și amintiri frumoase-mi răscolesc, 

De cât de fericiți eram pe-atunci 

Și cât de mult puteam să te iubesc.

Nu știu de ce răceala ne-a cuprins 

Și înghețat a noastre sentimente, 

Iar când iubirea a devenit străină 

Geaba am semnat noi documente. 

Ce greu a fost să ne găsim cândva 

Și ce ușor ne-am spus la revedere, 

De-abia când ai plecat am înțeles 

Că singur pe pământ...este durere. 

Acum când timpul este...trecut 

Și doar prezentul mai contează, 

Nu-mi mai rămâne decât să spun

Asteapt-o și chiar de-i zi...visează!