Totul

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

As vrea sa-ti dau in dar o stea

Sa te calauzeasca in soapte

Sa-ti amintesti mereu de ea

Tu cand te uiti pe cer in noapte

Sa sti mereu cand soarele apune

Apare ea de nicaieri si-ti spune

Eu pentru tine sunt aici, si am sa raman o vreme

Am fost aleasa de un print ca sa iti dau putere

Voi straluci in ochii tai mereu cand ma privesti

Si am sa te fac sa-ti fie dor , sa vrei, sa ma doresti

Dar daca te intorci si pleci am sa ma sting incet

Pan ce voi fi un punct pe cer, voi disparea complet.

Si va renaste in gandul tau

Dorinta vie de a iubi din nou

Speranta ca-ntr-o zi pe cer

O stea va straluci in eter

Aceeasi stea care odata

Iti lumina privirea toata

Si te urma vadit in noapte

Nu ezita sa-ti fie aproape.

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Dintr-o linie fină, dar plină de har,

ai fost desenată ca visul din jar.

Cu ochii de noapte și focul în piept,

ai mers prin durere – tăcut și drept.

Sub soarele ars și în ploi nemiloase,

ai dansat prin furtuni, cu pași de mătase.

Ți-a fost cerul căzut și pământul străin,

dar ai fost o regină… cu suflet divin.

Ai suferit mult, ai tăcut cu mândrie,

ai plâns în adâncuri ce n-au poezie,

dar tot ce-ai trăit te-a făcut lumină,

o stea ce răsare din noapte deplină.

Când lumea-ngheța, tu-ai fost foc de speranță,

un echilibru pur, o vie balanță.

Erai luna ce plânge în taina din nori,

și soarele blând ce renaște din flori.

Ești forță și grație, vis și fior,

cu zâmbet de rază și suflet arzător.

În tine pulsează un dans nesfârșit,

o luptă cu viața, dar fără sfârșit.

Când ploaia bătea cu dureri la geam,

tu-ai fost curcubeul din lacrimi și ram.

Când vântul rupea tot ce-i viu în tine,

ai fost primăvara născută din sine.

Ești artă, ești cerul cu stele pe rând,

ești linia vie ce merge cântând.

Balanță din vis și femeie din foc,

ai fost furtună… dar azi ești noroc.

Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoaptele-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că nu te voi lăsa să te îneci în tot acest chin.

Te-am văzut pe locul din față,

cu ochii tăi pierduți într-o lume

pe care n-am s-o cunosc niciodată.

Eu m-am agățat de bara rece,

dar tot ce voiam era să mă prind de tine,

de gândurile tale care alergau mai repede

decât tramvaiul ce ne ducea spre nicăieri.

Erai un străin,

dar în tăcerea ta am auzit o mie de povești.

Un tic nervos la mâna stângă,

un zâmbet schițat pe jumătate,

și ochii tăi care priveau

ca și cum căutai ceva ce nu-ți lipsea.

Poate că eram doar o umbră în reflexia geamului,

dar pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit

când ne-am întâlnit privirile.

M-ai prins, fără să vrei,

într-o călătorie pe care inima mea n-o înțelege.

Biletele noastre n-au fost validate,

dar am simțit că eram deja într-un alt univers,

unde timpul curgea doar pentru noi.

Mi-am dorit să-ți spun ceva – orice.

„Ce frumoasă e ziua când nu ești singur.”

Dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept,

ca și cum aerul din tramvai era prea dens

pentru o declarație atât de simplă.

Stația ta a venit prea repede,

iar eu am rămas pe loc,

cu mâna agățată de bara rece,

dar inima mea alergând după tine.

Tu ai coborât fără să te uiți înapoi,

iar tramvaiul a plecat,

dar eu, străine,

am rămas acolo cu tine,

într-un gând pe care nu-l voi uita.

Acum mă întorc pe aceeași linie,

căutându-te printre fețe care nu contează,

căutând povestea noastră,

scrisă pe biletul de călătorie

pe care l-am păstrat în buzunar.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Frunze cad în cercuri, mii

Inima,  o mare doamnă

Te asteaptă să mai vii

Și ce zi e azi? E toamnă....

Anii trec, dar te păstrez

O iubire ce mă-ndeamnă

Să te caut în orice crez.

Și ce zi e azi? E toamnă...

Plouă rar si plouă lent

Nicio umbră nu condamnă

Un refugiu permanent.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Te respir în aer rar

Gândul mândru te recheamă

Să-ti aduc iubirea dar.

Ai buze dulci, ca mierea’n vară

De mult aș vrea să le sarut,

Să fie această primă oară

Si-apoi, sa plec spre absolut.

Acolo unde visele au viață,

Unde n’am sa am nimic mai mult,

Unde această primp oară,

Sa nu mai plece spre trecut.

Nu-ți cer nimic,

în afară de clipa asta,

în care lumea se oprește

la conturul umărului tău

și eu exist

exact unde trebuie.

Lângă curcubeiele din ochii tăi,

unde iubirea se umple de iubire

și își aruncă văpăile

peste mine și peste tine.

Și ne iubim când albastru, când violet,

când roșu, când galben,

până când curcubeul explodează

și rămânem noi, pe cer, să salutăm ploaia.

Bine, de fapt, tu o saluți,

pentru că, după ce ploaia se stinge,

eu îmi fac pernă din brațul tău

și adorm până când mi se face iar dor de tine.

Adică o secundă întreagă umblu prin vise,

apoi mă întorc să te privesc cum privești

urmele lăsate de ploaia pe care

o faci să pară cea mai frumoasă din ce-mi povestești.

Acum adormi, obosită, tu, pe brațul meu

și te privesc cum ochii ți se înmoaie.

Ai făcut atâta muncă de curcubeu,

încât, privindu-te dormind, realizez că numai eu pot vedea de fapt

cea mai frumoasă ploaie.

Întoarce-ți privirea la mine o vreme,

Tăcerile noastre prind glas în poeme.

Nu suntem umbre ce trec rătăcind,

Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.

De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,

De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.

Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,

E scris să fim doi sub același apus.

De-ai face un pas, de-aș face și eu,

Am prinde iubirea în zborul său greu.

Căci stelele ard nu ca să apună,

Ci doar ca să nască lumină mai bună.

Îți mai scriu uneori ca să nu uit...

Să nu mă pierd in tăceri care dor

Îți scriu cu-acelasi fior in gând 

Tot ce-am visat... un ultim vin în doi.

Îți scriu de lucrurile ce nu le pot spune

Despre cum mă prefac că sunt bine

Îți scriu deși nu-ți pot spune pe nume,

Dar inima te caută în orice liniște.

Îți scriu despre tot ce nu ți-am spus

Despre tot ce ai lăsat în urmă nespus 

Știu... nu am fost perfectă, și eu am greșit 

Dar te-am iubit... tu doar te-ai prefăcut...că m-ai plăcut...

Îți scriu poate pentru că nu ai înțeles 

Sau poate pentru că nu ai știut s-o faci

De aceea ți-a fost mai simplu să pleci

Neștiind câtă durere în urmă lași.

De-aceea încă uneori îți mai scriu

Pentru că unele trăiri nu se uită....

Se poartă în suflet ca o rană frumoasă

În inimă, vesnică amintire neprețuită...

Îți scriu...și n-am nevoie de răspuns sau de scuze

Doar un colț de pagină, s-aștern dorul ce mă frământă 

Îți scriu nu pentru tine...ci ca să nu mă uit pe mine

În iubirea asta care încă ar fi ales să rămână.