Să nu te temi de dorul meu

Se lasă-n mine timpul ca o ceață,
și pașii mei nu știu de unde vin;
iubirea mea, prea tânără și creață,
a ars frumos, dar n-a știut destin.

Am vrut să cred că tot ce doare trece,
că inima se-nvață să tacă-n timp,
dar dorul, ca un câine fără lese,
se-ntoarce-n mine iar și iar, flămând.

Nimic nu cer. Nici semn, nici izbăvire.

Doar starea asta grea să o cunosc:
că sunt ce sunt prin tot ce-am pierdut viu.

De-i drept să plâng, atunci să plâng cu fire.
De-i drept să port, să port fără noroc.
Căci omul stă întreg doar când e scris.

Te-am iubit cu legi greșite,
Ca un pământ fără hotar,
Crezând că tot ce cade-n mine
Va rămâne stelar.

Dar tu erai din altă orbită,
Mai rece, mai ușor de dus,
Iar dragostea mea infinită
Te-a tras prea mult… și te-a apus.

Acum mă-nvârt în jurul unei
Absențe care doare blând,
Și-n fiecare noapte-apune
Ce n-a putut fi pe pământ.

Nu te mai caut prin galaxii,
Nici nu mai cer eternități,
Mi-ajunge că prin veacuri vii
Ca o lumină fără vieți.

Căci unele iubiri rămân
Nu ca început sau sfârșit,
Ci ca o lege fără nume
Ce ne-a unit… și ne-a pierit.

Inima:
De ce mă bați cu gândul tău de piatră,
Când ard și tremur ca un rug aprins?
Eu știu să plâng, dar tu mă vrei albastră,
Rece, tăcută, fără de cuprins.

Rațiunea:
Că focul tău mă duce-n risipire,
Și-n urma ta rămâne numai scrum,
Ce tu numești adâncă nemurire
E-un pas greșit pe margini fără drum.

Inima:
Mai bine scrum, decât o viață goală,
Mai bine plâns, decât un zâmbet mort,
Eu bat să sparg tăcerea ta banală,
Tu mă condamni la lege și la sort.

Rațiunea:
Eu te opresc din propria-ți cădere,
Căci te-ai vândut pe-un vis neîmplinit,
Tu spui că dorul e o mângâiere,
Eu știu: e-un cuțit dulce, ruginit.

Inima:
Cuțit să fie, dar să simt că ard,
Că sunt, că tremur, că mai pot iubi,
Ce rost are să trăiesc în gard
Și-n mine însămi să nu mai fiu vii?

Rațiunea:
Și când vei sta cu fruntea frântă-n palme,
Cu nopți târzii și nume ce te dor,
La mine vii, cerându-mi legi și calme,
Când focul tău te lasă fără zbor.

Inima:
Nu vin. Căci omul nu-i făcut din pace,
Ci din greșeli, din dor și din păcat,
Mai viu e-un plâns ce-n piept nu-și află pace
Decât un suflet rece și uscat.

Februarie stă la ușă și bate,
Cu pumnii lui reci prin oraș,
Dar tu îmi cazi în brațe, și toate
Zăpezile fug din trupul meu laș.

Nu-i încă verde pe câmpuri, iubito,
Nici pomii nu știu să învie,
Dar sângele meu, când te strigă-n șoaptă,
Se rupe din iarnă și țipă: „Să fie!”

Miroase a fum și a seară târzie,
A drumuri cu pași înghețați,
Oh, dar gura ta caldă, o primăvară vie,
Îmi arde pe buze păcați.

Îți simt respirația. Caldă. Aproape.
Cum se zbate în pieptul meu greu,
Și frigul din mine se frânge, se sparge,
Ca gheața sub pasul tău.

Nu-i martie încă. Nici flori. Nici lumină.
E vânt și e ger peste tot.
Dar când îți aud inima lângă a mea,
Oh, februarie cade din loc.

Și dacă mă-ntrebi ce anotimp este,
Nu știu să-ți spun din calendar
Știu doar că atunci când mă strângi la piept
Primăvara începe brutal.

Sub pielea ta arde o rază-n ascuns,
În coapsele tale-i pământ,
Iar carnea mea simte cum gerul e strâns
Și spart de un mugur flămând.

Nu-i vremea caisului încă în ramuri,
Nici ierburile nu s-au trezit,
Dar noi înflorim cu o forță oarbă,
De parcă pământul ne-a vrut înainte de-a fi iubit.

Iar zăpada ne-ar prinde flămândă, fierbinte,
Cu umerii goi sub ninsori,
Dar sub albul ei crud ar zvâcni înainte
Două veri sfidându-i fiori.

Că-n sângele nostru e mugur și rană,
E sevă și vânt răzvrătit,
Și carnea ne este o flacără-n stană
Ce sparge pământul slăbit.

Nu-i lege, nici timp, nici hotar între noi,
Nici ger care să ne despartă,
Când tu îmi aprinzi primăvara din doi
Și lumea din jur se dă la o parte.

Oh, și dacă mă-ntrebi ce rămâne din toate,
Din ierni și din viscolul mut,
Rămâne un trup care-n brațe te scoate,
Și-un februarie căzut.

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

Nu știu unde sunt,

mă plimb prin gând,

Și așa pe jumătate dormind

cum sunt,

Mă pun să întreb pe cineva,

pe oricine,

Dacă a văzut-o trecând

Pe cea mai frumoasă

prințesă (șmecheră)

care a pășit vreodată

pe pământ

și într-un gând.

Ca să-i spun că…

Pe oriunde se duce,

(pe la festivaluri cel mai des 😡)

De la privirile ei, până și aerul

Devine dulce.

Și că nu știe, dar

a adus în inima mea

puțin tristă și supărată

și îmbufnată,

abia mai bătând,

și aproape de un infarct subit,

fără leac,

o primăvară aproape la fel

de dulce ca ea.

Și să-i mai spun și că

dacă verifică,

chiar acum,

am postat ceva

ce să poarte cu ea

pe năsuc.

Sigur trebuie să fie obosită…

Dacă ar fi aici, ochișorii ăia albaștri,

ar adormi în brațele mele îndată,

iubită, mângâiată, protejată și cea mai alintată.

(Si să-i mai spun și că o iubesc

Și sper să se distreze,

(cât mai poate 😈)

pentru că după ce pleacă,

o să redirecționez acolo cu mintea,

o bombă nucleară.)

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Sneens tåre blandt vintergækkerne

Det har altid et formål,

Det er et ekko af vinteren, der er gået,

Hvad der ikke længere vækker en tabt drøm.

Glem nostalgi,

Ikke flere tårer!

Syng altid

Dit forår!

Glem nostalgi

datid,

Syng glæde

At vi mødte.

En gammel kærlighed efterlader minder,

Men også åbne veje til nye kærligheder.

Solen ser nogle gange smilende ud.

Glem nostalgi,

Tal ikke om hende

Og fra blå øjne

Tør dine tårer!

Glem nostalgi,

Det er et tidligere emne,

Syng glæde

At vi mødte.

Glem nostalgi,

Ikke flere tårer!

Syng altid

Dit forår!

Glem nostalgi,

Tal ikke om hende

Og fra blå øjne

Tør dine tårer!

Og fra blå øjne

Tør dine tårer!

Glem nostalgi,

Ikke flere tårer!

Syng altid

Dit forår!

Glem nostalgi

datid,

Syng glæde

At vi mødte.

Glem nostalgi!

De dor de tine am ajuns la marginea inimii

De-aici se vede cel mai bine lipsa ta,

Sufletu-mi te speră stiind că nu poți fi cu el

Căci toți avem pe cineva, pe care nu-l avem...

Mă trezesc din nou sub același blestem

Cu inima făcută cioburi te sper

În minte mi-e rece si gândul refuză 

Să mă încălzească și mă ține confuză...

Si-o rază de soare pătrunde în inima mea

O ultimă lacrimă s-așterne pe podea

Și-n minte-mi răsună un vis uitat

De-o poveste ce-a fost, dar s-a spulberat...

,, iubește ce vrei sa iubesti

Urăște ce vrei sa urăști

Dar nu distruge sentimente,, 🫠

De când m-am născut m-ai iubit

Clipe dulci mi-ai oferit,

Ești un cer luminos,un zâmbet frumos,

Ești un luceafăr blând.

Ai avut un suflet armonios,

Un glas duios,

O inimă mare cât o stea,

Chip de om frumos ce-ai fost!

Să-ți cânte îngerii în cor,

Așa cum îmi cântai cândva,

 Vocea ta rămâne veșnic

În mintea mea,

Amintirea ta!