Așa mi-o amintesc pe străbunica

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

 

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

 

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Așa mi-o amintesc pe străbunica

Data postării: 30 decembrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1107

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Astru

Erai o noapte coborâtă
Din alte ceruri, fără drum,
Iar eu, o lume rătăcită
Ce te-a primit ca pe-un parfum.

 

Te-am orbit cu prea mult soare,
Cu dorul meu neîncetat,
Căci nu știa iubirea mare
Că stelele nu vor legat.

 

Când ai plecat, s-a frânt o axă,
Un cer s-a înclinat ușor,
Și timpul, ca o veche plasă,
M-a prins pe mine, nu pe dor.

 

Acum privesc tăcut spre stele,
Știind că nu mai ești acolo,
Dar ard în mine, paralele,
Lumini ce nu se sting în gol.

 

Și poate-n altă constelație
Vom fi ce n-am putut aici,
Două tăceri fără rotație,
Dar fără frică, fără bici.

Mai mult...

Apel la 3 dimineața

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

 

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

 

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

 

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

 

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

 

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

 

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Mai mult...

Unde nu mai plânge nimeni

Există un loc în lume
unde nu mai plânge nimeni.
Acolo stau toate lacrimile
care n-au apucat să cadă.
Sunt păstrate în borcane de sticlă,
etichetate:
„Mama”,
„Octombrie”,
„A fost, dar nu mai e.”

Timpul acolo
nu mai merge.
Stă.
A obosit și el
să treacă degeaba.

Mai mult...

Lui Eminescu

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

 

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

 

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Mai mult...

Anotimpul dispărut

N-a fost nici vară, nici iarnă, nici toamnă,
Nici primăvară, nici ger, nici pământ,
A fost o clipă fierbinte și goală
În care tu mi-ai intrat în mormânt.

 

N-a durat cât durează o floare,
N-a durat cât dureaz-un apus,
A fost doar cât o bătaie de soare
Și totuși un veac de nespus.

 

Ne-am sărutat ca doi nebuni în zare
Și ne-am topit unul în altul total,
Acolo, în golul acela de soare,
A fost al nostru, prea scurt, carnaval.

 

Calendarul n-are ce să consemne,
Niciun an n-o să poarte pecetea,
Dar noi purtăm, ca două blesteme,
În sânge, în os, în suflet, în cete,
Anotimpul ce arde și geme.

 

A fost atât de scurt că nu știm să-l plângem,
Și-atât de lung că nu-l mai sfârșim,
Îl ducem în piept, îl tăiem, îl frângem,
Și totuși, în veci, îl iubim.

 
 
 
 
 
 
 
Mai mult...

Dor

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

 

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

 

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

 

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Steaua

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

 

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

 

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

 

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

 

Mai mult...

Despărțire

 

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

 

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

 

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

 

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

 

Mai mult...

Destin

 

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

 

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

 

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

 

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

 

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Mai mult...

Desen

 

Uscat de atâtea șiroaie de ploaie, 

Cerul din priviri mi-l întunec, 

Ascund soarele sub o șiră de paie, 

Prin întuneric încet să alunec. 

 

Galben și palid doar toamnă expir, 

Îmi zgârie pielea frunze arămii,

Stoluri de păsări pe boltă înșir,

Din brațele-mi albe se înalță stihii. 

 

Mutilat de fulgi de zăpadă, 

Injecții cu primăvară îmi fac,

Scot iarna din mine pe stradă, 

Și gheața în ploaie o prefac.

 

Urma de ieri o îngrop sub boabe de rouă, 

Lumina o storc până curge întuneric,

Orb desenez cu mâinile amândouă, 

Ploaia, toamna, zăpada și cerul feeric. 

Mai mult...

Dacă

 

Dacă tristețea te ține prizonier

Șoptindu-ți aceleași vorbe fără rost,

Neștiind cum s-o alungi

În sufletu-ți ce-i pustiit,

Văzând cum viața te ține iarăși înlănțuit,

Și-auzi doar urlete de lupi flămânzi

Simțind cum gerul iernii te doboară,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De toți prietenii te-au părăsit

Și ești orfan al nimanui,

Crezând că Cerul pe veci te-a izgonit,

Și toți îți sunt potrivnici cum niciodată nu ai bănuit,

Și n-ai nici lacrimi ca să plângi,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu,îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Iubita de te-a alungat ca pe-un gunoi,

Fugind de tine ca de-un lepros,

Să nu-i răpești nici timpul,tinerețea sau amorul,

Și de-și regretă clipele frumoase ce ți le-a dăruit,

Vai ce tristețe simt,te cred

Eu însumi am trăit acestea toate

Precum coșmarul este zugrăvit...

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De ești sărac,bolnav,uitat

Și lumea toată îți stă ascunsă

Știi bine că-i egoistă,rea și crudă

Dar inimioara îți suspină dulce încă

În timp ce deznădejdea te-aruncă în bezna rece

Ce prevestește doar căderea fără de sfârșit,

Prapastia ce te cuprinde e însăși moartea de care se vorbește,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Dacă auzi doar vorbe grele

Și vin în urma ta ca un ecou,

Dacă nu-i nimeni să creadă-n tine

Când ești căzut și doar necazul te aude și-ți răspunde

Când zaci sub munte de ispite,

Știind că ți-a sosit sfârșitul,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

(25 iunie 2023 H.S- Irepetabila iubire)

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Acum, pe trecute e toamna,

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

 

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

 

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

 

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

 

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

 

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

 

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍