Așa mi-o amintesc pe străbunica

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

 

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

 

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Așa mi-o amintesc pe străbunica

Data postării: 30 decembrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 691

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Mama

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

 

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

 

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

 

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

 

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

 

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

 

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

 

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

 

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

 

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

 

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Mai mult...

Chemare

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

 

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

 

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

 

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

 

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

 

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

 

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

 

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

 

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

 

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

 

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

 

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

 

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

 

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

Mai mult...

Dincolo de dorință

Am ajuns într-un punct unde trupul tace,
dar sufletul urlă după tine.
Nu te mai vreau doar cu mâinile,
te vreau cu timpul, cu viitorul, cu moartea.
Vreau să-ți știu ridurile de peste ani,
vreau să-ți simt mâna tremurând peste cărțile noastre prăfuite.

 

Vreau totul.
Nu doar noaptea.
Și ziua. Și bătrânețea. Și tăcerea.
Să murim obosiți de atâta iubire,
dar fericiți că n-am iubit degeaba.

 

Că în lume au fost două inimi
care s-au ars una de alta
și nu s-au temut de foc.

Mai mult...

Stea

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

 

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

 

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

 

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

 

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

 

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.

Mai mult...

Cronometru

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

Mai mult...

Fumul

Fumul iese din horn
ca o rugăciune care s-a rătăcit.
Nimeni nu mai mănâncă la masa de Crăciun
cu râsul în piept.
Numai tăcerea molfăie cozonac.
Iar timpul,
ca o babă care s-a lăsat de împletit,
numără zilele pe degete,
dar nu mai știe
cui îi aparțin.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Povești de iarnă

Se-așează brumă peste frunza arămie

Copacii freamătă privind creanga pustie

Florile-și lasă pe pământ sămânța vie

Distinsa toamnă încheind a sa domnie

 

Haiducul vânt pornește-n goană vijelie

Cireada  norilor mânând-o spre câmpie

Acoperind cerul cu haină plumburie

Domnița iarnă conducând ceremonie

 

Pârâu-ngheță acceptând criogenie

Se furișează pe sub sticla sidefie

Macină piatra dovedind supremație

Susură lin interpretând o melodie

 

Din cer pornește alb spectacol de magie

Fulgii de nea dansând balet cu fantezie

Plutind incert coboară pături să devie

Se-așează glugă pe pământuri argintie

 

Prin văi și dealuri se adună colonie

Sosesc copii alergănd cu veselie

Bulgării zboră anunțând o bătălie

Coboară săniile gonind cu vitejie

 

Culoarea tace ascultând monotonie

Dar se întoarce fluturând la geam zglobie

Crăciunul coace o dorință-ntr-o cutie

Preface visele în mare bucurie

Mai mult...

Dincolo de valuri

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

 

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

Mai mult...

Ieri...astăzi!



Ieri, tânăr cu nicio grijă, de pe plai moldovenesc,

Astăzi, mulți ani duc în spate și, mi-i greu să mai muncesc.

Ieri, la sân cu țâța-n gură , să  cresc mare, voinicel,

Astăzi, lipsit de putere și-am ajuns un bătrânel.

Ieri, pitic la grădiniță și-apoi cu ghiozdanu-n spate,

Astăzi, învățat cu carte, absolvent de facultate.

Ieri, cu tancul în armată , patriot, să-mi apăr țara,

Astăzi, de mult sunt la vatră și în parc ascult, fanfara.

Ieri, mi-am întâlnit iubita, semnând al nost' legământ,

Astăzi, cu un fiu și-o noră, medici, profesând sub jurământ.

Ieri, cu repartiția-n-mână, specialist veterinar,

Astăzi, săturat de muncă și-aproape...pensionar.

Ieri  sculat de dimineață să nu-n-târzii la program,


Astăzi, greu semnez ,,prezența", timpu-mi este un dușman.

Ieri, treaptă cu treaptă, așteptând o promovare,

Astăzi,  cu boli, tratamente, de sus până jos, mă  doare.

Ieri, prieteni și tovarăși, gustând țuică, vin pe la bairam,

Astăzi, mulți nu mă cunosc, au uitat ce buni amici eram.

Ieri, trecând să-mi văd părinții, rude, frate și surori,

Astăzi,  merg la cimitir,  la mormânt, aducând flori.

Ieri și astăzi, fericit, iubind și de soție-ndrăgostit,

Viața mi-i frumoasă, visul cel visat s-a împlinit.

Ieri și astăzi, zilnic rugă, înălțăm la Domnul Ceresc,

Ce-mi rămâne, știu, Doamne, pentru ce mi-ai dat... Îți mulțumesc!





Mai mult...

Carpeta din petice de iubire

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

Mai mult...

FIGURI GEOMETRICE

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Mai mult...

Cuvântul

Cuvântul când ni sa dat,

Fie domnul lăudat,

Prin el bunul Dumnezeu,

Ne vorbește tot mereu.

 

Ne învață și ne îndrumă,

Cum să avem o viață bună.

Duhul sfânt a învățat,

Pe apostoli nencetat.

 

Toate limbile din lume,

Bunul Dumnezeu le știe.

Trebuie să-l căutăm,

Prin cuvânt să apelăm.

 

Și să cerem a avea,

Toate in viața asta,

Să ne fie cum dorim,

Pe domnul să-l îndrăgim.

 

Doamne noi îți mulțumim,

Acest dar, noi îl dorim,

Știm că tu le faci pe toate,

Toate bune bune toate.

 

Tot ce noi îți cerem ție,

Cu iertare și iubire,

Ne dai toate nencetat,

Fie domnul lăudat .

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍