Povești de iarnă

Ieri am primit un mesager,

Venit din depărtări uitate,

Nu m-am gândit de loc la el,

Deși sunt om cu ani în spate

Am stat de vorbă mult în doi,

Și amintiri trecute-am depănat,

Eram surprinși cu totul amândoi,

De câți ani în cârcă s-au adunat

Știa și data când m-am născut,

Și foarte multe din viața mea,

Mi-a zis că m-ansoțit de la-nceput,

Stând lângă mine în clipa grea

Ai fost de multe ori părăsit,

Pe drumul încurcat al vieții,

De oameni apropiați păcălit,

Și înapoi n-ai dat găsind soluții

Așa mi-a spus necunoscutul,

Și-apoi încovoiat s-a prezentat,

Numele meu se cheamă,,timpul",

Și-n timp eu pavăză ți-am stat

De ce-ai venit acum spre mine?

Eu curios, surprins l-am întrebat?

Un troc sunt nevoit să fac cu tine,

Mi-a spus ferm, direct și răspicat

Ce îți propun, nu e deloc negociabil,

Că voi lua cu mine de la tine tinerețea,

Și-ți voi lăsa la schimb în mod inevitabil,

Anii ce vin și-ți vor aduce...bătrânețea

Pentru moment am rămas mut,

Și am simțit teribil gustul tristeții,

Nu îmi explic cum vremea a trecut,

Dar Timpul mi-a șoptit,

prietene...e roata și cursul vieții!

Atunci am înțeles pe loc venirea sa,

Și schimbul nevoit l-am acceptat,

Am vrut să-l mai întreb pe timp ceva,

Nu mi-a răspuns, s-antors și a plecat!

Scrisă pentru voi,

Nascut, Mai "62,

Cezar,

Pe curând!

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Cineva m-a întrebat demult

Cum a fost copilăria mea?

M-am gândit mult să-i răspund

Și apoi am spus cuvântul..grea

S-a uitat mirat și lung la mine

Făr' a crede că ce zic e-adevărat,

Era mic copil, nimic nu îî lipsea

Nici că timpul multe a schimbat

Atunci în brațe l-am luat cu drag

Și-am povestit despre copilărie,

Ce-a fost frumos și greu în viață

Și cum s-a trăit în multă sărăcie

N-avea de und' să știe ce a fost

Că s-a născut în anul nouăzeci,

Când s-a murit pentru democrație

Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci

Acum ați înțeles cine a întrebat

Dorind să afle de a mea copilărie,

El este fiul nostru binecuvântat

Un dar dat mie..de-a mea Mărie!

Vântul le știe pe toate,

Și taine, și vorbe urâte,

Le cară zilnic în spate,

Înspre lumi dispărute.

Minciuni, uneltiri, viclenii,

Toate aruncate în vânt,

Șuieră mai întâi în pustii,

Și renasc nefiresc în cuvânt.

Vorbe de duh și iubire,

De adieri, duios mângâiate,

Coboară precum o psaltire,

În inimi ușor flagelate.

Vântul le știe pe toate,

Blesteme întruna adună,

Când istovit nu mai poate,

Se-aruncă turbat în furtună.

Omule, oprește-ți mânia,

Alege-ți fiecare cuvânt,

Tu ești…respectând ierarhia,

Doar o vorbă aruncată în vânt!

Oprește lumea dimprejur, suflet ascultă

Închide-afară orice gând, frică alungă

Sub un cireș închide ochii și ascultă

S-auzi sămânța din pământ rodind cum urcă

Ascultă frunzele crescând, timpul cum umblă

Ascultă valu-mpins de vânt, greieri-n luncă

Ascultă ploile curgând, râul din umbră

Gândul chemându-te plângând, omul ascultă

Planeta-i ruptă-n bun și rău, urlând se-ncruntă

Lumea-ntre zei se-mparte-n tabere, se-nfruntă

Lasă-i pe toți și-ascultă-mi dragostea cum cântă

Numai iubirea va putea să șteargă umbră

Ascultă-mi inima și zi-mi de vrei să tacă

Te-ascunzi fugind crezând că timpul o să șteargă

Dragostea nu se va opri nicicând să bată

Te va-nsoți până ce timpul o să ardă

Cu universul nostru strâmt și efemer

Se vor ciocni din întâmplare universuri

Din coliziune luminând strălucitor

Ori implozând ne vom topi în triste versuri

Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli

Goliți de noi trăim pierduți într-o absență

Sau ne trezim din abdicare în roboți

Ștergând memorii fumegând convalescență

Rămânem singuri chimizând univalent

Tot căutând întâmplătoare congruență

Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent

Imensul surd cioplind în suflete carență

De nu putem a ne desprinde vom pieri

Evaporându-ne imaterial în aparență

Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii

Doar dacă poate universul o clemență

Pe cer un înger strălucind ți-aprinde-n vis fantasme

Din aripi curg hălăduind pleiade lungi de astre

Pășind în zbor cărări se-ntind petale-nmiresmate

În urmă stelele sclipind plutesc imaculate

Din ochi scânteile-i lucind te-ating înaripate

Stârnindu-ți dorul te înving privirile-adresate

Cu zâmbet scutură senin pe zilele-norate

Alegoria-n gând pornind imagini parfumate

Ți-aprinde focul mistuind toți demoni-n păcate

Sperând să-ți cânte glas divin cuvinte fermecate

Crescându-ți aripi de măslin pe ramurile toate

Legând cu îngerul destin etern în realitate

E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă

Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun

Puțin contează când stau singur într-o gară

Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum

Aleargă timpul anotimpul să ne treacă

Iubirea zace aruncată în noroi

Sufletul umblă  părăsit, fără de șansă

Privirea caută prin ceață după zori

Turnănd continuu cu tăceri din abundență

Către-anotimpuri de tristețe ne topim

Orbiți de reguli ordonate în absență

Va străluci golul din suflete sublim

Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni

Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi

Le frângem inima ce le-a bătut speranță

Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’

Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul

Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi

Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet

Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi

Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară

Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern

Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă

Ne-ajunge iarna înghețând focul etern

Alungă-mi setea să n-o pot imagina

Lăsând să cadă-n palma mea lacrima-ți udă

Deschide-mi calea să pășesc cu urma ta

Primindu-mi inima ce bate-n ușa surdă

Închide-mi umbra aruncând-o-n umbra ta

Ferindu-mi zilele de-o arșiță tăcută

Aprinde-mi noaptea luminând privirea ta

Chemându-mi visele-n prezența ta plăcută

Urechea-mi cere să asculte gura ta

Fructele buzelor în roșu să m-ascundă

Vopsindu-mi dulce-nfiorată mierea ta

Acoperindu-mi toată patima flămândă

Tristețea fuge auzindu-ți vocea ta

Soarele zâmbetului tău suflet inundă

Șoptindu-mi brizele adu-mă-n vara ta

Topindu-mi iernile în raze să mă strângă

În mâna mea adăpostindu-ți mâna ta

Din palme venele în palma ta se-afundă

Aș îneca privirea mea-n privirea ta

Minuni să știu că-n viața asta se întâmplă

M-arunc în valuri de speranță

Înot pierdut prin amăgiri

Mă-neacă surdă circumstanță

Mințit de false străluciri

Întind cu oarbă cutezanță

Aripi de suflet copleșit

Lipsit de aer n-am portanță

Mințit de vânt m-am prăbușit

Găsesc clepsidrele-n ruină

Timpul curgând prin amintiri

Să mă transforme în rugină

Mințit de strâmbe ispitiri

Mă chiamă fapte în instanță

De judecată sunt mințit

Căzut din propria-mi balanță

M-am condamnat în rătăcit

Trăiesc îngust lipsit de nuanță

Culoarea-mi umblă risipit

În alb și negru am prestanță

Acoperind tot ce-am mințit

Rămân acut în discordanță

Găsind apus în răsărit

Adun tăcerea cu distanță

Scăzând din viață păcălit