Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 mai
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 69
Poezii din aceiaşi categorie
Cutreierând pe role..
Cutreieram pe role
Largul străzilor pavate,
Cu furnicături pe piele
S-ajung cât mai departe.
Vântul fâlfâia în plete,
Surâdea bătrânul soare,
Când răscrucea-n piruete
O roteam din picioare.
Făceam câte un salt
Peste groapă sau bordură,
Alunecând pe asfalt
Cu frâna la cotitură.
Împrejurul Lacului
Patinam la unison
Cu foșnetul parcului
Și ciripitu-n maraton.
Cu tremur în balans,
Spre al mătușii prag,
Ce in brațe m-a cuprins
Și mă -ncleșta de drag..
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.
Christos a înviat !
L-am văzut în firul ierbii,
În flori de măr,de cais și în magnolii,
L-am văzut în zborul lin de vrăbii
Și în trilul duios al privighetorii.
L-am văzut în adieri blânde de vânt,
În dimineți și-n boabele de rouă,
În grânele ieșite din pământ
Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.
L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil
Și-n bucuria pură din ochii lui,
L-am văzut în culoarea unui flutur fragil
Și în căușuri de inimi în trăirea viului.
L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,
Stropea pământul cu iubire,
Cu dragoste mângâia toată suflarea
Îmbrăcând-o în strălucire.
Fără tratament…
Sunt gol, pierdut, și imprudent,
Mă îndrept umil spre nicăierea,
Mi-e gândul mort și pasul lent,
Și-mi car în suflet mângâierea.
Se seceră pârdalnic ani din vârstă,
Și nu mai pot sădi măcar o clipă,
Sunt obosit iar zilele mă mustră,
Că-mi smulg penajul din aripă.
Cad mituri despre viață încontinuu,
Iar omu-i doar un nume-n catastif,
O amăgire în cer îi e destinul,
Iar mântuirea-i o trudă de sisif.
N-a fost îndeajuns o răstignire,
Iar Învierea am trecut-o la legendă,
Ne-am implantat păcatele în fire,
Şi-am luat în iad locașuri în arendă.
Prea multă răutate învăluie pământul,
Din om transpiră ura permanent,
Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,
Sunt gol, pierdut și fără tratament.
Ce-i viața?
De te-ai întrebat vreodată
Ce-i viața,
Fie in glumă sau serios,
Și chiar de n-ai făcut-o
Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,
Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,
Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva
Și trece neinvitată la o cafea,
Tu spune-i :
Hei moarte,tu știi ce-i viața?
Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,
Repetă-i refrenul urâtei,
Zâmbește-i sarcastic,
Traiește fără teamă
Alungă-ți temerile,cheamă curajul,
Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,
Și nu te mint știindu-te al meu prieten!
(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
Cutreierând pe role..
Cutreieram pe role
Largul străzilor pavate,
Cu furnicături pe piele
S-ajung cât mai departe.
Vântul fâlfâia în plete,
Surâdea bătrânul soare,
Când răscrucea-n piruete
O roteam din picioare.
Făceam câte un salt
Peste groapă sau bordură,
Alunecând pe asfalt
Cu frâna la cotitură.
Împrejurul Lacului
Patinam la unison
Cu foșnetul parcului
Și ciripitu-n maraton.
Cu tremur în balans,
Spre al mătușii prag,
Ce in brațe m-a cuprins
Și mă -ncleșta de drag..
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.
Christos a înviat !
L-am văzut în firul ierbii,
În flori de măr,de cais și în magnolii,
L-am văzut în zborul lin de vrăbii
Și în trilul duios al privighetorii.
L-am văzut în adieri blânde de vânt,
În dimineți și-n boabele de rouă,
În grânele ieșite din pământ
Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.
L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil
Și-n bucuria pură din ochii lui,
L-am văzut în culoarea unui flutur fragil
Și în căușuri de inimi în trăirea viului.
L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,
Stropea pământul cu iubire,
Cu dragoste mângâia toată suflarea
Îmbrăcând-o în strălucire.
Fără tratament…
Sunt gol, pierdut, și imprudent,
Mă îndrept umil spre nicăierea,
Mi-e gândul mort și pasul lent,
Și-mi car în suflet mângâierea.
Se seceră pârdalnic ani din vârstă,
Și nu mai pot sădi măcar o clipă,
Sunt obosit iar zilele mă mustră,
Că-mi smulg penajul din aripă.
Cad mituri despre viață încontinuu,
Iar omu-i doar un nume-n catastif,
O amăgire în cer îi e destinul,
Iar mântuirea-i o trudă de sisif.
N-a fost îndeajuns o răstignire,
Iar Învierea am trecut-o la legendă,
Ne-am implantat păcatele în fire,
Şi-am luat în iad locașuri în arendă.
Prea multă răutate învăluie pământul,
Din om transpiră ura permanent,
Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,
Sunt gol, pierdut și fără tratament.
Ce-i viața?
De te-ai întrebat vreodată
Ce-i viața,
Fie in glumă sau serios,
Și chiar de n-ai făcut-o
Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,
Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,
Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva
Și trece neinvitată la o cafea,
Tu spune-i :
Hei moarte,tu știi ce-i viața?
Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,
Repetă-i refrenul urâtei,
Zâmbește-i sarcastic,
Traiește fără teamă
Alungă-ți temerile,cheamă curajul,
Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,
Și nu te mint știindu-te al meu prieten!
(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
Alte poezii ale autorului
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
La cules de lacrimi
La cules de lacrimi,
De pe obraz de român,
Am trecut prin patimi,
Şi suflet străbun.
La cules de dor,
Din inima sa,
Am plutit pe un nor,
Prin care fulger-o stea.
La cules de iubire,
Din suflet şi neam,
Am simţit tresărire,
Ce la alţii n-o am.
La cules de lacrimi,
De pe obraz de ţăran,
E o durere continuă,
Şi-o suferinţă de neam.
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Noi ne-am iubit...
Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,
Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,
Din stele roșii ne improvizam un pat,
Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.
Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,
Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,
Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,
Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.
Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,
Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,
Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,
Un ceai energizant cu aromă de cafea.
Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,
Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,
Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,
Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.
Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,
Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,
Vom evada și din această nesfârșită noapte,
Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.
Veniţi ...
Veniţi şi alungaţi-mi teama,
Voi, mângâieri de mamă ,
Se întinde peste mine drama,
Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .
Veniţi şi alungaţi-mi grija,
Voi, sfaturi părinteşti
Mă hăcuieşte-n suflet schija,
Şi toate în jur par nefireşti.
Veniţi şi-mi alinaţi durerea,
Voi, leacuri din străbuni,
Mi-e inima amară precum fierea,
Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.
Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,
Voi, preoţi din altarele creştine,
O singură meteahnă nu-mi iertaţi,
Şi anume, c-am iubit pe orişicine.
Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,
Voi, îngeri păzitori,
Să-mi pot sălta pentru o clipă,
Privirea peste muritori.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
La cules de lacrimi
La cules de lacrimi,
De pe obraz de român,
Am trecut prin patimi,
Şi suflet străbun.
La cules de dor,
Din inima sa,
Am plutit pe un nor,
Prin care fulger-o stea.
La cules de iubire,
Din suflet şi neam,
Am simţit tresărire,
Ce la alţii n-o am.
La cules de lacrimi,
De pe obraz de ţăran,
E o durere continuă,
Şi-o suferinţă de neam.
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Noi ne-am iubit...
Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,
Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,
Din stele roșii ne improvizam un pat,
Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.
Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,
Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,
Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,
Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.
Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,
Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,
Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,
Un ceai energizant cu aromă de cafea.
Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,
Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,
Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,
Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.
Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,
Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,
Vom evada și din această nesfârșită noapte,
Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.
Veniţi ...
Veniţi şi alungaţi-mi teama,
Voi, mângâieri de mamă ,
Se întinde peste mine drama,
Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .
Veniţi şi alungaţi-mi grija,
Voi, sfaturi părinteşti
Mă hăcuieşte-n suflet schija,
Şi toate în jur par nefireşti.
Veniţi şi-mi alinaţi durerea,
Voi, leacuri din străbuni,
Mi-e inima amară precum fierea,
Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.
Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,
Voi, preoţi din altarele creştine,
O singură meteahnă nu-mi iertaţi,
Şi anume, c-am iubit pe orişicine.
Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,
Voi, îngeri păzitori,
Să-mi pot sălta pentru o clipă,
Privirea peste muritori.