Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 22 februarie 2024
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 2
Vizualizări: 560
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
in fundul plaminilor mei
in fundul plaminilor mei
e ca o lingura de aer
mai putin de-o rasuflare,
nu mai mult de-o soapta
de care, nici de-as tusi,
nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca
nici de m-as afla strivit de-o povara
nu m-as putea goli.
in fundul plaminilor mei
e ca o lingura de aer
precursor al respiratiei tale
inainte de-a te saruta
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
Dezmăț
Caută așternuturi noi fără teamă,
Ochiul să stea ațipit după geană,
Uită-ți gândul din noapte pe cer,
Să doarmă pe nori, umil și stingher.
Mintea golită alung-o pe Lună să pască
Poeme de amor arse-n ruguri de iască,
Nebuna din piept să strige, să cânte,
Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.
Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,
Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,
Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,
Când aleargă înspre tine copiii din flori.
Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,
Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,
Zbori peste munți, peste piscuri înalte,
Desfrâul și orgia din somn să tresalte.
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
in fundul plaminilor mei
in fundul plaminilor mei
e ca o lingura de aer
mai putin de-o rasuflare,
nu mai mult de-o soapta
de care, nici de-as tusi,
nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca
nici de m-as afla strivit de-o povara
nu m-as putea goli.
in fundul plaminilor mei
e ca o lingura de aer
precursor al respiratiei tale
inainte de-a te saruta
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
Dezmăț
Caută așternuturi noi fără teamă,
Ochiul să stea ațipit după geană,
Uită-ți gândul din noapte pe cer,
Să doarmă pe nori, umil și stingher.
Mintea golită alung-o pe Lună să pască
Poeme de amor arse-n ruguri de iască,
Nebuna din piept să strige, să cânte,
Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.
Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,
Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,
Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,
Când aleargă înspre tine copiii din flori.
Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,
Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,
Zbori peste munți, peste piscuri înalte,
Desfrâul și orgia din somn să tresalte.
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Alte poezii ale autorului
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Hai vino…
Adio, fulg de nea,
Surâsul iernii trece,
Tu plângi pe mâna mea,
Iar lacrima ți-e rece.
Și s-a pornit să ningă,
De aseară-n disperare,
Iar fulgii să se stingă,
Pe pielea ta cea moale.
Hai vino tu mireasă,
Cu voalul de zăpadă,
Și scoate-mă din casă,
Ca să dansăm pe stradă,
Apoi din vreme-n vreme,
În lume dă alarma,
Hai vino, nu te teme,
Și mușcă-mă cu iarna,
Să-mi curgă de sub gene,
Zăpada în troiene.
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Hai vino…
Adio, fulg de nea,
Surâsul iernii trece,
Tu plângi pe mâna mea,
Iar lacrima ți-e rece.
Și s-a pornit să ningă,
De aseară-n disperare,
Iar fulgii să se stingă,
Pe pielea ta cea moale.
Hai vino tu mireasă,
Cu voalul de zăpadă,
Și scoate-mă din casă,
Ca să dansăm pe stradă,
Apoi din vreme-n vreme,
În lume dă alarma,
Hai vino, nu te teme,
Și mușcă-mă cu iarna,
Să-mi curgă de sub gene,
Zăpada în troiene.
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Gabriel Trofin