Melancolie !...

U n  gând  îmi muncește  mintea  fragilă,

Îmi  pune  întebări, n-am  un  răspuns ,

Îmi dă  răgaz  o  vreme ,

Apoi  din  nou întrebarea

Mai  mult  un  ultimatum  răstit :

Spune-mi  de  știi : ce-i  omul ?

OM  SAU  FIARĂ ?

E ,o întrebare  la care  toți ,

Toți vrem  un  RĂSPUNS!...

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Într-un prezent tot mai amar,

Românii au plecat în lume,

Pentru-un trai mai bun și-o  pâine.

Cât  e de greu să, să fii departe,

Dar lipsurile, nu știu carte.

S-a dus vestea, ca un vânt

Că străinii dau mulți bani,

Și odată adunați,

Nu mai plângi, nu mai oftezi 

Poți să stai mai mult

Încât te înstrăinezi,

Uiți de mama,uiți de tata,

Îți uiți glia, îți tara

Te-ai globalizat.

Cine ești tu?

Ai uitat....

          Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,

Căci  pulberea-i trecută prin viacuri

Drept hrană pe glie și semn tuturor:

Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde

Sufletul  neamului meu răbdător .

Cine socoate și azi poate spune

Câți nori și negre furtuni

Pământul acesta le poartă în spate

Că azi, nu mai crede în minuni !...

Dar ceva tot a rămas:

Dragostea de popor și de glie

Azi mai mult ca niciodată,

Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu

Căci asta se poae!...

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Știri venite către seară,

Iz de nouă primăvară

Naște cercuri colorate

Tipărite ca într-o carte.

Flueră pala de vânt

Eveniment trecător

Raza  scântee în soare

Ici și colo flori apare.

Cântă cucul într-o vâlcea

Imortalizată-i clipa.

Totu-i feriee,minunat

Acord fin  în cer înalt.

Mâini contopite împletit

Priviri albastre de copil

Strălucirea gândului fierbinte

și altceva nimic

E prea multă lumină să mai conteze lumea

ascunsă-n poverile realităților mărunte,

pribegind în rătăcitul virtual,

amorf stă-nghesuită-n amorțire

Se risipesc  tristețile în  alb

Norii sunt apa, soarele-i rod

și împreună curcubeu

Pământul zâmbește verde,

totul e viață

Și-atunci se naște om

Minunea cea creat minune

Altfel mirare-ar fi că încă existăm

N-am fi nimic fără mirabila minune

Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire 

Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate 

Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii 

Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești 

Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om 

Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum

Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi

Însă el, ne vede și simte sufletele 

Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...

Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby

De ce te-aș mai iubi...?

E o afirmație stupidă,

Spusă la nervi ori la glumă..

De ce nu te-aș mai iubi?..

Asta chiar e perfidă!...

Să mă prefac că nu curmă.

Doar gândul că te -as pierde?,

Mă tulbură și mă sugrumă!

În timp ce-ți caut scuze,

Resemnarea mă cuprinde 

Și mă eliberez de teamă 

Cu zâmbetul amar pe buze.

Nu te vreau străin de mine,

Ci să -mi aparții pe veci.

Ești al meu, așa cum ești;

Eu mă regăsesc în tine,

Iar tu,cum sunt,mă placi.

Și mă topesc când mă privești.

De fapt merită -n esență,

O ceartă banală să ne rupă,

Punând capăt fericirii?..

Să fim părtași la suferință,

Luând decizia în pripă,

Căzuți pradă amintirii?...

,

Poți păcăli corpul cu altă piele 

Ca un vechi voal de primăvară,

Dar sufletul cu altă inimă niciodată,

Își știe ritmul, chiar și când totul minte.

Trupul se lipește de umbre și străini 

Ca un câmp ce primește orice ploi grele,

Sufletul, destin pierdut printre miile de stele,

Știe doar inima care foscul veșnic i-a sădit.

Nu pleca de lângă focul ce-ți arde inima,

Chiar nevăzut, te-a făcut să simți ce nu știi 

Restul, sunt umbre lăsate-n voia sorții,

Pași pierduți în noapte, fără ecou, fără "ea".

Imi spui ca sinto ceva si ca ma placi

Da nu-i de ajuns sa te schimbi

Iar eu nu mai vreau, nu mai pot

Sa pierd timp

Pentru ceva ce nu mai are rost

Pentru ceva ce doar credeam

Ca e frumos

Da-i al naibii de dureros

Trebuia sa pun de mult stop

Da n-am avut curaj

Cand eram langa tine

Parca eram in sevraj

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi (bis)

Fiindcă am fost fericita

S-asta nu voi nega

A fost un vis frumos

Dar realitatea zice altceva

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Tin prea mult la tine

Da nu pot comtimua

Iubirea ce mi-o oferi

E toxică si grea

Am rupt bucăţi din mine

Pentru inima ta

Dar drumul catre noi

Nu-l mai pot înfrunta

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Pe scara vieții urc, cobor
Și ani adun unul cu unul,
Mă întristez, că mai aud
Cum unii-mi zic, bătrânul.

Nu știu cum s-a dus timpul
Și m-a împins la bătrânețe,
Că ieri eram copil la mama
Iar azi cărunt și dau povețe.

Mă uit la cărțile din juru-mi
Pe care în ani le-am buchisit,
Și mulțumit îmi spun în gând
Fii fericit că timp... n-ai irosit.

Dar oare am citit..îndeajuns
Că simt, că multe lipsuri am,
Și nici nu le-nțeleg pe toate
Copil rămân și fiul...de țăran.

Acum, mai răsfoiesc vreo carte
Aminte să-mi aduc de altădată,
De vremi și timpuri..ce nu revin
Și cu tristețe zic, a fost... odată!