Podul
Trăiesc la capătul de pod,
Şi nu-l pot trece niciodată,
Picioarele în mersu-mi se înnod,
Și lumea toată-n mine-i suspendată.
Mă uit plângând la cele două maluri,
Aș vrea să zbor ori să înot,
Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,
Și se pornesc furtuni de peste tot.
Sub podul vechi curg ani străini,
Sunt anii ce i-am risipit,
Deasupra lor se văd întunecimi,
În care nopți nebune am topit.
Un vânt amar mă strigă-n spate,
Ca un ecou din ce-am pierdut,
Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,
Și nu zăresc nici urmă de trecut.
Întind o mână, dar nu-i nimeni,
Doar umbra stâlpilor rămași,
Și-n mine crește frigul vremii,
Iar podului îi este dor de câțiva pași.
Și, dus de timp, încet se frânge,
Cu pașii împietriți spre el m-aplec,
Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,
Că n-am avut curajul să îl trec.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 17 martie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 178
Poezii din aceiaşi categorie
,,Nu te enerva" în germană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Nur ein Wort
Sagte zufällig
Unversöhnlich
Es haut mich um.
das Herz glaubt
Der Gedanke misst es,
Die Stille ist verschwunden
Für immer.
Leider liegt das in meiner Natur,
Aber immer in Gedanken sage ich Folgendes:
"Werde nicht sauer!"
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Vielleicht wird man manchmal unbeabsichtigt getroffen
Mit einem Wort, es ist nicht angemessen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Komm, lächle und höre auf meinen Rat.
Nur ein Wort
Es bringt mich zu schweren Gedanken
Und nur mit ihnen
Es umgibt mich.
Es ist Eifersucht
Es ist eine Belastung
Und ein unbeschreiblicher Albtraum
Die Nacht im Traum bricht herein.
Leider liegt das in meiner Natur,
Aber immer in Gedanken sage ich Folgendes:
"Werde nicht sauer!"
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Vielleicht wird man manchmal unbeabsichtigt getroffen
Mit einem Wort, es ist nicht angemessen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Komm, lächle und höre dir den Rat an.
Und du wirst es wissen
Um Ihnen zu sagen
Trotzdem,
jeder, der
Werde nicht sauer!
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Werde nicht sauer!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Psalmi - XXIV - Căutări zadarnice
Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,
Doamne al tăcerii înalte,
căci Te caut cu ochi omenești
și nu Te pot cuprinde.
Tu ești peste cuvânt, peste gând,
peste orice atingere.
Iar eu — o mână de lut
care se zbate să Te atingă.
Tot ce zidesc ca să Te ajung
se prăbușește în praf,
căci nu se urcă omul
la înălțimea Crucii prin mândrie.
Mi-e dor de Tine,
dar dorul meu e o rană,
nu o aripă.
Și plâng, Doamne,
căci în toată căutarea mea
n-am găsit decât urme,
niciodată pasul Tău.
Și totuși…
în deșertăciunea aceasta Te afli.
În golul meu locuiește taina Ta.
Când nu mai am ce să-Ți ofer,
Tu vii —
cu milă adâncă,
și mă ridici din zdrențele dorului meu.
Primește-mi căutarea,
nu ca pe un drum,
ci ca pe o rugă.
De ce nu Te pot cuprinde,
Doamne,
când Te caut cu toată ființa mea?
De ce mă simt mai gol în fiecare clipă
și mai aproape de Tine în același timp?
Întind mâinile spre cer
și simt doar vântul rece,
dar tot nu mă opresc.
Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,
nici o adâncire în care să nu mă afli.
Deșertăciune mi-i căutarea,
dar nu încetez să strig,
pentru că, poate, în această goană
voi învăța că Tu ești întru totul
în mijlocul dorului meu.
Anotimpurile
Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
,,Nu te enerva" în germană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Nur ein Wort
Sagte zufällig
Unversöhnlich
Es haut mich um.
das Herz glaubt
Der Gedanke misst es,
Die Stille ist verschwunden
Für immer.
Leider liegt das in meiner Natur,
Aber immer in Gedanken sage ich Folgendes:
"Werde nicht sauer!"
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Vielleicht wird man manchmal unbeabsichtigt getroffen
Mit einem Wort, es ist nicht angemessen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Komm, lächle und höre auf meinen Rat.
Nur ein Wort
Es bringt mich zu schweren Gedanken
Und nur mit ihnen
Es umgibt mich.
Es ist Eifersucht
Es ist eine Belastung
Und ein unbeschreiblicher Albtraum
Die Nacht im Traum bricht herein.
Leider liegt das in meiner Natur,
Aber immer in Gedanken sage ich Folgendes:
"Werde nicht sauer!"
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Vielleicht wird man manchmal unbeabsichtigt getroffen
Mit einem Wort, es ist nicht angemessen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Komm, lächle und höre dir den Rat an.
Und du wirst es wissen
Um Ihnen zu sagen
Trotzdem,
jeder, der
Werde nicht sauer!
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Worte können täuschen.
Sei nicht wütend, werde nicht wütend
Dass keine Wut gut ist.
Werde nicht sauer!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Psalmi - XXIV - Căutări zadarnice
Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,
Doamne al tăcerii înalte,
căci Te caut cu ochi omenești
și nu Te pot cuprinde.
Tu ești peste cuvânt, peste gând,
peste orice atingere.
Iar eu — o mână de lut
care se zbate să Te atingă.
Tot ce zidesc ca să Te ajung
se prăbușește în praf,
căci nu se urcă omul
la înălțimea Crucii prin mândrie.
Mi-e dor de Tine,
dar dorul meu e o rană,
nu o aripă.
Și plâng, Doamne,
căci în toată căutarea mea
n-am găsit decât urme,
niciodată pasul Tău.
Și totuși…
în deșertăciunea aceasta Te afli.
În golul meu locuiește taina Ta.
Când nu mai am ce să-Ți ofer,
Tu vii —
cu milă adâncă,
și mă ridici din zdrențele dorului meu.
Primește-mi căutarea,
nu ca pe un drum,
ci ca pe o rugă.
De ce nu Te pot cuprinde,
Doamne,
când Te caut cu toată ființa mea?
De ce mă simt mai gol în fiecare clipă
și mai aproape de Tine în același timp?
Întind mâinile spre cer
și simt doar vântul rece,
dar tot nu mă opresc.
Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,
nici o adâncire în care să nu mă afli.
Deșertăciune mi-i căutarea,
dar nu încetez să strig,
pentru că, poate, în această goană
voi învăța că Tu ești întru totul
în mijlocul dorului meu.
Anotimpurile
Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Alte poezii ale autorului
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
În timp ce acuma îţi scriu …
În timp ce acuma îţi scriu,
Podeaua miroase a sicriu,
Cerneala-i vâscoasă şi neagră,
Foaia de tine întreabă.
În timp ce amintiri croşetez,
Ascuns în dulapul obez,
Rochia ta de dantelă,
Mi te-arată în trup de gazelă.
O lacrimă-mi pătează suspinul,
Amorul mi-l cântă delfinul,
Cântec de valuri şi stâncă,
Cântec de rană adâncă.
Acum pentru tine recit,
Poem parfumat şi-ncâlcit,
Versul se întoarce-n silabă,
Căci vocea mi-e tristă şi slabă.
Chiar acum văd cum cade o stea,
Sicriul miroase a podea,
Gândul de tine mă întreabă,
Cineva firul vieţii-mi dezleagă.
Chiar acum mă aplec să îţi scriu,
Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,
De dezlegi a sa taină, subit …
O să ştii cât de mult te-am iubit.
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Exil
Nu mă legați de mâini și de picioare,
Precum un mânz lăsați-mă să zburd,
Căci două aripi am avut, ca fiecare,
Dar le-am pierdut la un pariu absurd.
Goniți-mă în iarna cruntă de la poluri,
Smulgeți-mi barba ca gerul să m-atingă,
Să plece lunile de toamnă-n stoluri,
Sub ochii-mi triști ca din infern să ningă.
Să fiu o ploaie prinsă-n nori de vată,
Să-mi târâi dorul printre cruci de fum,
Să-mi muște noaptea carnea vinovată,
Din stele, mai apoi, să plouă numai scrum.
Să-mi ferecați privirea-n sticlă spartă,
Să-mi sângereze visul ne-mplinit,
Iar mâna mea, tristețe să vă-mpartă,
De la-nceputul vieții până la sfârșit.
Să-mi toarne ceasul clipe de otravă,
Să-mi crească-n piept păduri de plumb,
Pe lună s-o răpesc, să-mi fie sclavă,
Sub cerul meu de noapte s-o ascund.
Abandonați-mă pe trepte de ruine,
Cu spini în loc de carne și de os,
Să fiu străin de tot ce-mi aparține,
Iar pentru voi un suflet de prisos.
Să mă îngroape viforul sub ghețuri,
Să-mi sape frigul veșnic un mormânt,
Pe sub zăpezi să scormonesc după verdețuri,
Să-i fac un ceai bătrânului pământ.
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
În timp ce acuma îţi scriu …
În timp ce acuma îţi scriu,
Podeaua miroase a sicriu,
Cerneala-i vâscoasă şi neagră,
Foaia de tine întreabă.
În timp ce amintiri croşetez,
Ascuns în dulapul obez,
Rochia ta de dantelă,
Mi te-arată în trup de gazelă.
O lacrimă-mi pătează suspinul,
Amorul mi-l cântă delfinul,
Cântec de valuri şi stâncă,
Cântec de rană adâncă.
Acum pentru tine recit,
Poem parfumat şi-ncâlcit,
Versul se întoarce-n silabă,
Căci vocea mi-e tristă şi slabă.
Chiar acum văd cum cade o stea,
Sicriul miroase a podea,
Gândul de tine mă întreabă,
Cineva firul vieţii-mi dezleagă.
Chiar acum mă aplec să îţi scriu,
Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,
De dezlegi a sa taină, subit …
O să ştii cât de mult te-am iubit.
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Exil
Nu mă legați de mâini și de picioare,
Precum un mânz lăsați-mă să zburd,
Căci două aripi am avut, ca fiecare,
Dar le-am pierdut la un pariu absurd.
Goniți-mă în iarna cruntă de la poluri,
Smulgeți-mi barba ca gerul să m-atingă,
Să plece lunile de toamnă-n stoluri,
Sub ochii-mi triști ca din infern să ningă.
Să fiu o ploaie prinsă-n nori de vată,
Să-mi târâi dorul printre cruci de fum,
Să-mi muște noaptea carnea vinovată,
Din stele, mai apoi, să plouă numai scrum.
Să-mi ferecați privirea-n sticlă spartă,
Să-mi sângereze visul ne-mplinit,
Iar mâna mea, tristețe să vă-mpartă,
De la-nceputul vieții până la sfârșit.
Să-mi toarne ceasul clipe de otravă,
Să-mi crească-n piept păduri de plumb,
Pe lună s-o răpesc, să-mi fie sclavă,
Sub cerul meu de noapte s-o ascund.
Abandonați-mă pe trepte de ruine,
Cu spini în loc de carne și de os,
Să fiu străin de tot ce-mi aparține,
Iar pentru voi un suflet de prisos.
Să mă îngroape viforul sub ghețuri,
Să-mi sape frigul veșnic un mormânt,
Pe sub zăpezi să scormonesc după verdețuri,
Să-i fac un ceai bătrânului pământ.