În timp ce acuma îţi scriu …

Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,

De parcă iubirea se naște din vină,

Și simt cum distanța devine mormânt, 

Iar inima tristă amarnic suspină. 

Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna, 

Și sângele-mi curge în valuri fierbinți, 

Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,

Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,

Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,

Și sângele curge, și rana mă doare, 

Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis, 

Ca o umbră ferită de lumină și soare. 

Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,

Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace, 

Doar nopții și lunii îi mai sunt drag, 

Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.

Ești picătura ce-mi atinge obrazul,

ești ploaia mea din nor senin,

m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,

și aș surzi sub râsu-ți cristalin.

M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,

iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,

pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,

atunci și rob pe veci aș fi constrâns.

Ești noaptea ce îmi zămislește visul,

mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,

ești deopotrivă și piscul, și abisul

spre care tainic zilnic alergam.

Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,

în lungi scrisori, în care te strigam.

Într-o lacrimă târzie, 

Pe-un obraz îmbujorat, 

Plânge o iubire vie, 

Neîncetat. 

Lungi suspine și batiste, 

Parcă nu se mai sfârșesc, 

Şi în taină acatiste, 

Se citesc. 

Umbra lunii se lungește,

Peste chipul ei, încet

Și pe fața-i se citește, 

Un regret. 

Mici lumini dansează alene,

Peste nurii ca un crin,

Și auzi din vreme-n vreme, 

Un suspin.

Zorii-ncep ziua s-o crape, 

De prin cuiburi vin alarme, 

Și în plânsu-i de sub pleoape, 

Ea adoarme. 

O tăcere încet se lasă, 

Peste somnul ei subțire, 

Și în liniștea din casă, 

Simți iubire. 

În noaptea cu miros de tei,

Un vânt aduce vechi povești,

Iar stelele se sting scântei,

Dar tu nu ești, dar tu nu ești!

Pe drumul lung al negrei seri,

Îmi port tăcerea îndurerat,

Și-ntreb în gând aceleași veri,

Unde-a plecat, unde-a plecat?

Prin mintea mea treci ca un vis,

Și taina ta mă cheamă iar,

Rămâne dorul necuprins,

Dar e-n zadar, dar e-n zadar!

Se frâng în noapte vechi chemări,

Și luna cade-n raze mii,

Eu strâng în piept aceleași stări,

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

O altă noapte voi păzi,

Cu un alt cer în trup pustiu,

Și tot la tine voi gândi,

C-așa mă știu, c-așa mă știu!

Iar dacă timpul va-ngropa,

Tot focul nostru rătăcit,

Eu veșnic te voi aștepta,

Că te-am iubit, că te-am iubit!

Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,

Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,

Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,

Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.

Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,

Iar clopotu-n turlă e mut și anost,

Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,

Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.

Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,

În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.

Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,

Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.

Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,

Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,

Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,

A mea umbră  coboară și intră-n pământ.

În noi se macină o taină de odinioară,

Ca-ntr-un altar de foc uitat în frig,

Îți iau sărutul dulce de fecioară, 

Îl pun pe buze și cerului îl strig. 

Iubirea noastră, o rană sângerândă, 

Din care curge lacrimi ne-ncetat,

Ne naște iar, în forma cea mai blândă,

A tot ce-am fost și nu s-a consumat.

Și trec peste noi anotimpuri bolnave,

Cu frunze de ceară din pomi lumânare, 

Și-n palme ne strângem iubirile grave, 

Și apoi, obosiți, le-aruncăm la-ntâmplare. 

Și poate că sensul nu este iubirea,

Nici reîntoarcerea la ce am crezut,

Ci doar să purtăm în pas rătăcirea, 

În drumul din noi, din patimi făcut.

Și poate-ntr-o zi, din cenuși risipite,

Vom coase lumină pe rănile reci,

Și-n doi, ca-ntr-o carte cu foi necitite,

Vom căuta împlinirea pe alte poteci. 

Cam câtă supărare

Încape într-o umbreluță

Mică, mică

Cât o furnicuță.

Este posibil oare

Să se mărească pe sine

Ca să-i încapă mai tare

Această supărare pe mine?

Mă declar vinovat 🥺

Dar tot te iubesc nespus,

Ia-mă cu tine în vise

Să te veghez supus

Stea supărată și tristă 🥺

Și dulce cu privirea albastră

Ți-am trimis luna la fereastră,

Trimite-mi prin ea

Toată supărarea ta,

(Și un pumn în față)

I-am spus să-ți lase pe ascuns

Un pupic pe cap

Și mi te-a pârât că ai plâns 😭

Apoi auzind acestea

Ochii mei unul câte unul

Au cedat amândoi

(Ouch, mi-a ajuns și pumnul)

Și mă doare așa de tare

Tristețea ochișorilor tăi 🥺

Iubita mea furnicuță tristă,

(Chiar eu am făcut-o așa 🥺)

Îți dau la schimb pe tristețe

O bucată din inima mea.

Nu mai fii tristuță,

Știu că e ușor de spus și mai greu de făcut,

Dar eu rămân aici, promit să nu mai dorm,

Și aștept să-ți treacă măcar, măcar un pic,

Nu contează cât o să-ți ia de mult.

Respir aerul vieți blânde 

precum aburul creiat de frig

unde curg mângâieri solide

ca o speranță fără să oblig

Deschid privirea-n profunzine 

cu speranță pentru-o nouă zi

când tulburele are limpezime

precum frunzișul din brazi

Caut realitatea s-o pun-n poem

ce va străluci de bine

ridicând la rangul de suprem

mângâieri cu mâini fine

Constantin STanciu

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Verzeihen Sie mir diese kindische Laune

Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor

Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben

Verzeihen Sie mir diese kindische Laune

Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor

Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben

Es war die Zeit von „Ich liebe dich“

Wir beide lebten glücklich in unseren Träumen

Es war die Zeit von „Ich liebe dich“

Und dann wollte ich mit meinen Flügeln fliegen

Ich wollte andere Lieben erleben

Andere „Ich liebe dich“, andere „immer“

Aber du bist es, von dem ich nachts geträumt habe, meine Liebe

Verzeihen Sie mir diese kindische Laune

Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor

Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben

Es war Wollen und Wissen

Alles im Leben, vielleicht zu schnell

Es war die Entdeckung des Lebens

Mit seinen Sorgen, seinen Freuden, seinem Wahnsinn

Ich wollte wie die Zeit leben

Verfolgen Sie meine Stunden, leben Sie in der Gegenwart

Je länger ich lebte, desto zärtlicher liebte ich dich

Verzeihen Sie mir diese kindische Laune

Vergib mir, komm zu mir zurück wie zuvor

Ich liebe dich zu sehr und ich kann nicht ohne dich leben.

AM TRĂIT AEVEA

SAU POATE AM VISAT

CĂ  MERGEAM  ALĂTURI

SPRE  UN  VÂRF  ÎNALT .

ERA  GREU  URCUȘUL ,

GREU ,OBOSITOR

DAT  TU  CE  FĂCEAI  ?

TE-AI  LEGAT  DE  MINE 

C-UN  FIR  NEVĂZUT ,

ȘI  TRĂGEAI , TRĂGEAI

PÂNĂ  CE  SUS ,SUS

MĂ-AI  RIDICAT

ȘI  SATISFĂCUT  RÂDEAI ,RĂDEAI !...

E cineva, ce-n fiecare zi, de ani de zile
Îmi zice bună dimineața, noapte bună,
Și mai adaugă, ceva, ce mult îmi place
Iubire, te iubesc, ce asta, mă-'mpăună.

Ne știm, din timpul facultății noastre
De când privirile... ni s-au intersectat,
Și când și-a-mea și-a-ei inimă

...bătea
Cu puls de-o sută, de Cupidon

...dictat.

A fost o întâlnire, pe timp de toamnă
Pe când, natura, ne satura, cu rodul ei,
Iar noi, îndrăgostiți, fără nicio scăpare
Ne sărutam, zâmbind...pe-aleile cu tei.

Îmi amintesc, cum luna..ne îndemna
În ceasul nopții, când ora... era târzie,
Să ne iubim, că-n viață...doar iubirea
Ne ține-ndrăgostiți, pentru-o...vecie.

Îndemnul lunii, l-am pus în aplicare
Și-am mers la primărie... la cununie,
Și mai apoi, iubind, Domnul ne-a dat
Copilul drag și-n, casă multă bucurie.

Acum, când ani frumoși, trăim, în doi
Și zi de zi, o rugă înnălțăm spre Sfânt,
Simțim că suntem... fiii binecuvantați
Și viața ne e frumoasă, pe ăst pământ!