Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 2 decembrie 2024
Vizualizări: 95
Poezii din aceiaşi categorie
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
Scriu despre...!
Scriu poezie pentru mine
Și pentru cei ce mă citesc
Eu n-am pretenții de poet
Și doar fac vers și iscălesc
Scriu ce văd, trăiesc și simt
De oameni, fapte, copilărie,
Despre femeia ce-o iubesc
Cu nume biblic, spus Marie
Scriu despre iubiri adevărate
Și despre despărțiri, minciună,
De-a pune etichete mă feresc
Și limba-ncerc s-o țin în strună
Scriu de viață și despre moarte
De început și-apoi despre apus,
Și uneori îmi este atât de frică
Să nu fiu judecat de ce am spus
Scriu și despre cei ce ne conduc
Pe care periodic îmi pun votul,
Sperând un trai cu bunăstare
Și poate nu director tot nepotul
Voi scrie vers și pune pe hârtie
Și azi și mâine și poate-n viitor,
Numai dacă va vrea și Domnul
Pentru că știu că sunt un muritor!
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Mă rog la soare...!
Și astăzi simt că ziua-i minunată
Iar soarele de sus ne încălzește,
Nu ține cont de ești bun sau rău
Cu raza lui pe toți ne nimerește
Răsare și omenirea o lumină
Care în întuneric se găsește,
De mult nu mai trăiește-n pace
Și în război, viața și-o irosește
Mă rog la soare să m-asculte
Ca raza s-o transforme-n scut,
Și pavăză să fie pentru mame
Și Doamne, la copii și nou născut
Dar cine-s eu în astă lume rea
Ca cineva să aibă timp de mine,
Când frică nu au nici de Domnul
Și ura cultivând, ei cred că-i bine
Dar nu voi renunța la rugăciune
Cerând ca TU, să aduci pacea,
Învață-ne să ținem Calea Dreaptă
Fă-ne puternici, să-nvigem moartea!
Corabie în finlandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Laiva
Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,
Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,
Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?
Laiva, laiva...
Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?
Mikset varoittanut minua?
Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?
Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?
Miten täytän sen?
Laiva, laiva...
Olit kevyt kuin varpunen,
Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,
Ymmärrän, että sinun piti mennä
Siltä sinusta tuntui
Sitä sinä ajattelit.
Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,
Useista purjelevyistä,
Kiinnitin jopa ankkurisi,
Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,
Merellä on omat päähänpistonsa,
Et tiedä mitä odottaa,
Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,
Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,
Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,
Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,
Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,
Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,
Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,
Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,
(kiinnostavaan sävyyn)
Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,
Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,
Jos luulet niin, se on sinun valintasi...
Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,
Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."
Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"
Alte poezii ale autorului
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Odiseea iubirii
Afară noaptea mână stele,
Pe cord îmi plânge-un pui de dor,
Cu sulița mă-npunge în prăsele,
Suspinul netrăitului amor.
Cu ochii triști și plini de lacrimi,
Privesc fotografii demult uitate,
Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,
Scâncește precum pruncul după lapte.
Furtuni se-anunță în cruda soartă,
Corabia îmi este fără de catarg,
Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,
Și orbit de dragoste pornesc în larg.
De atâția ani mi-i lungă odiseea,
Iar valurile carnea mi-o străpung,
Iar Doamne dacă ai creat femeia,
N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.
Afară noaptea împletește zorii zilei,
Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,
Și simt în os cum ghearele acvilei,
Se-nfig când se opresc subit din zbor,
Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,
Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,
Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,
La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.
Nu pot să scriu...
Și brusc am încetat ca să mai scriu,
Iar muza mi-am închis-o-n turn,
Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,
De-acum voi fi ursuz și taciturn.
În foc am să arunc ce-am scris până acum,
Iar scrisul meu va deveni tăcere,
Am ars în fiecare zi până la scrum,
M-am risipit în scris în loc să fac avere.
Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,
Biblioteci și librării de-a valma,
Când văd poeți, profesori suferind,
Că s-a bătut cu neșcoliții palma.
Buldozerele sunt astăzi pe șosele,
Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,
Te-nscriu în școli pe creier să te spele,
Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.
Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,
M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,
Și vor rămâne pe coala de hârtie,
Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.