Message from my inner child

Nu-mi plac fluturii ,

Cum îmi plăceau odinioară ,

Când primeam plăcere , culoare ,

Nu dureri sfâșietoare.

Nu-mi plac fluturii ,

Acum îi simt în mine ,

Ori de câte ori trec pe lângă tine ,

Și sincer , nu ai merita ,

Nu mi-ai merita fluturii ,

Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,

Pentru ca tu nu poți simți ,

Aripile unui fluture frânt .

Tu nu vrei să simți ,

Aripile unui fluture plăpând ,

Îndurerat , plouat,

Mort de iubire.

Și-n acel moment,

A mea respirație s-a oprit ,

A mea inimă s-a stins, 

Uitându mă și așteptând,

Al tău sărut rătăcit .

Rece și amar ..

Dar dureros de dorit,

A ta mână caldă pe-a mea față palidă,

Ai tăi ochi aprinși în ai mei albăstrui,

Al tău oxigen în ai mei plămâni.

Ești o pată albă în al meu suflet,

Dar nu vreau să te înnegresc...

My bones are aching with my sadness.

It feels impossible to leave my bed.

My eyes are swollen shut

 from all the tears I shed.

I keep replaying our memories,

 over and over in my head.

My hands can no longer write,

From all the paragraphs I sent begging you.

My heart has sunk so deep,

Due what you put me through.

I wonder if you feel this type of agony.

At times I wish you did 

so that you could understand me.

But deep down I know it's not true, 

for you have already replace me 

with somebody new

Nu suntem prieteni ,

Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,

Dar tu taci , înghiți în sec ,

Nu îți convine.

Nu suntem amici ,

Pentru că ce avem noi e mai intens ,

Mult mai aprig , destul de fin ,

Greu de înțeles .

Nu suntem ,,împreună",

N-am ajuns la acel nivel înalt ,

Încă plutim prin sentimente ,

Prea greu atrași.

Doi străini ce vorbesc ,

Două cunoștințe ce își zâmbesc ,

Persoane ce trăiesc ,

Oameni care se iubesc .

În miez de noapte, 

Sper să te simt aproape măcar în vis.

Ochii mi se închid cu un ușor regret,

Mă întorc la tine , sunt pregătită oare ?

E o seară caldă de vară,

Ne privim , simt ceva real ,

Chiar dacă e o născocire a minții umane.

Simt a ta îmbrățișare strânsă

Și sper să-mi nu-mi dai drumul niciodată.

Îmi șoptești:

,, Știu că nu e nimic adevărat" 

Cu lacrimi usturătoare îți răspund:

,, Știi că asta îmi doresc"

mi simt a mea respirație întretăiată,

Aud ale tale cuvinte tari,

Respiră, inspiră, strigă ceva înăuntru meu ,

Cred că leșin de atât rău.

Furtună de cuvinte , care mai de care ,

Mă dor mușchii, mai bine oasele,

Căci nu știu de-mi mai rămâne carne pe mine,

De frica ce o duc de tine,

Mă pot opri doar dacă pun capăt

Acestui proces întârziat.

Tu lume , chiar mă doare,

Încețoșând a mea ființă moale.

Prind ură și nervii îmi cedează,

Mereu cu ochii încinși de furie.

Două făclii aprinse ,

Nestinse pe veci de-acum.

Oprește-te , îmi spui tu lume ,

Dar nu vreau sa ascult un cuvânt,

Căci cu el mă rănești adânc,

Fac afaceri cu inima ,

Să mă consum , să mă sting ?

Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,

La capătul lumii se piaptăn-o babă,

Foamea răpeşte copilul orfan,

Căldura din soare devine mai slabă.

Ţipă o râmă muşcată de peşte,

Papa ordonă un nou atentat,

Delirul morţii e împăiat la ferestre,

Maica Tereza a mai născut un băiat.

Guiţă ai lumii conducători,

Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,

Împart pentru plebe otrăvuri, licori,

Şi seara în pat adorm uşuraţi.

Păsări în masă se sinucid,

Perturbate de-un new age prea modern,

Pământul devine tot mai arid,

Înghiţând în abisuri sentimentul matern.

Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,

Desele crengi, in sicriu' de molid...

Infrigurat e universul lui Saturn,

Hercul' infrange, eu nu curm.

Parfumul efemer, al dragostei etern,

Legatura rupta a materialului tern.

Ura, desparte numeroase turme,

Iubirea despica ale inimii urme... 

PE STRĂZI FĂRĂ NUME

Pe străzile fără nume

cu lumini de neon și umbre

care uită să plece

trec de mână cu tăcerile mele

care au învățat să danseze

pe ritmul claxoanelor.

Mă plimb pe străzi fără nume

unde trotuarele au uitat să vorbească.

Fiecare piatră are o poveste

pe care nimeni nu o știe.

Luminile becurilor sau stins,

dar umbrele mă urmează

ca niște prieteni tăcuți.

E liniște,

dar zgomotul din cap nu se oprește.

oamenii trec pe lângă mine,

fiecare cu fața ascunsă în telefon.

Mă simt o siluetă, o reflecție

în vitrinile prăfuite ale magazinelor goale.

Pe străzile fără nume,

nu există destinație.

E doar un drum fără sfârșit,

unde timpul se frânge și totuși continuă

să mă caute, să mă învăluie.

Aș vrea să găsesc o poartă, un semn,

să îmi spunî că totul va fi bine.

Dar aici nu sunt răspunsuri,

Doar pași care se pierd în Întuneric.

Mă plouă, sunt ud și, vântu-i rece 

Iar peștele nu vrea să muște nada,

Privesc atent la plută, poate mișcă 

Degeaba, nu i-am văzut nici coada.

Suntem o gașcă de prieteni vechi 

Purtând în noi microb,,de pescuit", 

Ne știm de mult, chiar zeci de ani 

Ce până astăzi, eșecul..n-a lecuit.

Am poposit pe mal, de dimineață 

Și ne-am întins, pe lungul iazului,

Vremea părea că e destul de bună 

Cu cer senin, pe placul..pescarului. 

Cu toții, am aruncat, la adâncime 

Cu crezul, de-a prinde..o captură,

Sau de nu, măcar...vreo zece kile 

De crap, caras, să facem saramură.

................................

Timpul s-a scurs și, seara a venit

Cu nor, cu vânt și, stropi de ploaie,

Care apoi au devenit, aversă rece 

Căzând pe noi, făcându-ne o baie.

..............................

Într-un târziu și, fără niciun pește 

Ne-am strâns, uneltele de pescuit,

Iar pentru-a face acasă... o ciorbă 

Pește-am luat, din piață, gata curățit.

...........................

Ce scriu, este poveste..pescărească

Ce poartă adevăr și nu-i o păcăleală,

E pasiunea, pescarului, ce n-are leac

Dar pentru creier, e relaxarea...ideală!

Trup de lut

Crăpat și pierdut 

De suflet înstrăinat 

Despicării destinat 

Întristat și fisurat 

În umbră însingurat 

Și crăpat ca o consencință 

A a să eternă suferință.

M-am rătăcit printre genii

cu abecedarul în mână.

Ei scriau pe raze de stele,

eu încă țineam hârtia albă

ca pe o rană.

În jurul meu mirosea a cer.

Am înțeles atunci

că geniile nu se nasc din oameni,

ci din fulgere, iar tunetul lor

e tăcerea profundă. 

Am pus abecedarul pe frunte, 

și s-a deschis o ușă spre un câmp necunoscut.

Nu literele erau fascinante, 

ci cuvintele care se închegau.

Poate că rătăcirea,

e doar greutatea primului pas,

ori tremurul primei silabe

pe care o spui fără să știi dacă 

te va înălța sau te va arunca 

mai adânc în tine.