🎦 Pentru ȚARĂ, pentru PĂRINȚI, pentru DREPTATE!

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

Îl caut pe tata.

Îl caut în adâncul inimii mele, în întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. 

Îl caut în gândurile care apar atunci când văd alți copii lângă tații lor.

Dar adevărul este că nu-l cunosc. 

Nu știu cine este și nu știu cum ar fi fost viața mea dacă el era lângă mine.

Au fost momente în care am simțit un gol și am încercat să înțeleg de ce.

Cu timpul am descoperit că nu sunt singur.

Am un Tată mai mare decât orice lipsă: Dumnezeu.

El îmi alină sufletul când doare. 

Îmi este alături în zilele bune și în zilele grele. 

Îmi călăuzește pașii atunci când nu știu încotro să merg și îmi dă pace atunci când în mine este neliniște.

Poate că nu l-am găsit pe tata pe care îl caut, 

dar l-am găsit pe Dumnezeu.

Știu că El nu mă va părăsi niciodată.

El rămâne lângă mine, mă ridică atunci când cad și mă conduce înainte, cu iubire, pe drumul pe care l-a pregătit pentru mine.

04.06.2026

Andrei GUȚU

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,

trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.

El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,

despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,

să-și vadă măicuță care stă la fereastră.

Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,

și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.

Inima îi bate, îi bate atât de tare,

iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.

Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,

dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.

I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,

dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.

În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,

iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.

Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,

lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.

Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,

din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.

Cu prețuire, Andrei Guțu.

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Inimă... te rog nu lăsa iubirea să te distrugă 

De ce trebuie să fi tu bună într-o lume atât de crudă?

De ce îți pasă ție de cea ce la nimeni nu îi pasă?

De ce când rămâi fără iubire parcă rămâi și fără viață?

De ce îți place atât de mult să te îndrăgostești

Când ști că niciodată nu primești cea ce-ți dorești....

De ce încă continuui să speri că totul va fi bine 

Când ști că nimanui nu-i pasă de tine....

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

Agață-te de oamenii care nu s-au plictisit de viață. De cei care încă găsesc bucurie în lucruri simple, banale, în acele 'nimicuri' care îți dau, de fapt, esența, entuziasmul și curajul de a merge mai departe.

Marius Ene, Martie 2026, Sibiu

De la înserat,

Valurile se înălţau

Până dincolo

De Trece-Zi,

Iar eu,încercam să ajung

Cât mai aproape

De Chiamă-Lună.

Stelele,cocoţate sus,

Nu aveau frică

De Atinge-Marea

Şi plecate să se întalnească

Cu Miază-Vânt,

Aruncau în urma lor

Scântei îndepărtate.

Liniştea se auzea peste tot…

Linişte-'n valuri…

Dragoste-'n flori,

De Regina-Nopţii îmi amintea,

Şi cercuri de apă

Sub stelele boltă gândeam…

Ecoul, punea stavilar

Peste Ochii-Lumii

Şi, spărgând valurile,

Stiga spre începuturi:

--Copil de vânt

Cu umeri goi

Şi pielea fină,

Ai uitat zilele roz!!!???

De nicăieri ,

Se auzea în sparte unde...

Ceva nelamurit,

Împrăştiind mozaic în sclipiri,

Iar valurile se înălţau

Iar şi iar

Pâna dincolo

De acuarelele

De la Trece-Zi….

Я не такая как все.

И что ?

Может я бедная и не богатая.

Может я не красивая а другая 

Да.

Ну и что ? 

Конечно в этом мире я не единственная,

Та кто не богатая.

А бедная.

Ну и что ? 

Нечего поделать,такая уж жизнь,

Ночь и день с одним союзом.

Минута и секунды один из,

Них в битве проиграет .

Часто меня порожает,

Да , и тот день и та ночь 

Видно все на сквозь.

Бедная,моя жизнь.

Не рада может иногда,

Но,рада что живу.

Рада что воздухом дышу.

Дышу чисто и прекрасно из груди.

Так,хочется улитеть туда,

По дальше .

Где никого нет,

Нет его,её нет ни их 

Нет никого.

Только пустое письмо,

Что лежит на бумаге.

Скажу я будущей себе.

Живи,и жди когда надо,

Всё приходит,

Всё когда-то уходит.

Живи и радуйся жизни,

Она у тебя одна.

И сказав один человек.

Живи и дыхание перехватит тебя,

Сердце тихо будет биться,

От начала всё сильнее

И готова за кричать.

И закончить все это,

Но, всё равно живу.

В стихе очень просто,

И красиво, так-то поэму начать .

Сказала бы если бы жизнь как стих, 

Была.

Не имело конец .

Но это не так .

Как же жаль, что жизнь коротка

И живём один раз.

Замурка Алина 

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…