🎦 Pentru ȚARĂ, pentru PĂRINȚI, pentru DREPTATE!

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

  De-a lungul veacurilor, acest neam a trecut prin furtuni, foamete și vremuri grele. Și totuși, de fiecare dată, chiar și atunci când oamenii se simțeau pierduți, o forță nevăzută îi ridica. Nu era în aur, nu era în arme, ci în credința lor — credința care le dădea răbdare, speranță și putere să continue.

  Fiecare rugăciune spusă în taină, fiecare gest de bunătate lăsat ca moștenire copiilor era o flacără aprinsă în întuneric. Această credință nu se stingea, chiar dacă oamenii pierdeau case, câmpuri sau chiar pe cei dragi. Ea trăia în fiecare copil care mergea la școală, în fiecare om care punea munca și onestitatea mai presus de frică, în fiecare inimă care credea că mâine poate fi mai bun.

  Neamul acesta a știut că adevărata putere nu vine din bogății, ci din rădăcinile nevăzute ale credinței. Și chiar dacă timpul trece și multe lucruri se pierd, rădăcinile acestea continuă să crească în tăcere, făcând ca oamenii să nu uite niciodată cine sunt și de unde vin.

  Credința neamului este ca un fir de lumină care trece prin generații, invizibil, dar imposibil de rupt. Ea le dă puterea să zâmbească, să lupte și să iubească, chiar și atunci când totul pare pierdut.

  Fie ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pe noi, familiile noastre și țara noastră pe calea păcii și prosperității.

09.11.2025

Andrei Guțu

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

Culeg din noapte fragmente de vise,

Realitatea se contopește

cu luminile-i stinse.

Memoria imi joaca feste si

ma agat de amintiri,

Piese de puzzle își

caută potriviri.

Alarma suna in ora

cruda si târzie,

Uit subtil de siropoasa-mi

fantezie.

Ma trezesc in iad,

imi fac si o harta!

Nu ma opun la ce îmi 

rezerva soarta.

Lumina e acra si vreau

sa plec departe,

Licoarea de aseară vrea sa-mi

facă parte.

Oglinda îmi zâmbește cu

tente necrofile,

Apocalipsa e aproape dându-mi

semne subtile.

Aduc mesaje de dincolo

de toate!

Suntem înzestrați cu

întunecate arte.

Magia e lichida si curge

prin sentimente,

Gestul faureste viitoarele

momente!

Se recoltează iubirea oficial,

dramatic.

Moartea nu va fi ceva zadarnic!

Domnita suavă,demoni

ți se alătura!

Fiind prea sus nimic nu

te mai satura.

Rugaciunea e între barele viitorului,

Influenta puternica pe

timpul postului!

E ușor sa crezi si sa

nu cercetezi,

Soarta crucifixului sa o cedezi.

Arbore cu fiecare-i

creanga originala,

Pomul cu leacuri pentru

orice boala.

Se da de veste,se caută zeița!

Sa fie cu castel si tot

ce e de fiță!

Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut

Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!

Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...

Da aş spune, şi n-aş vrea, să-mi opresc privirea.
În divina ei splendoare, să ador culoarea.
Amintindu-mi deseori, care a fost lumina,
Şi doar gîndul ce-a rămas, îmi rupe amintirea.

Iubirea pe care o port, 

Acestui trup muritor,

Care din cenușă se naște

Și cenușă devenind.

Azi, 

Cea mai mare gălăgie, 

A sufletului meu

Pe al meu pat,

Cu o ultimă suflare 

Ești tu.

Inima îmi bate încet,

Afară se suspină 

Pentru că am fost îndrăgită 

Dar nu de tine...