🎦 Am un Tată mai mare decât orice lipsă!

Când ziua alegerii iarăși răsare,

Ridică-ți glasul, ieși la votare.

Puterea-i în tine, speranța e vie,

Țara renaște prin democrație.

Un vot schimbă totul, un vot ne unește,

Destinul țării prin noi se clădește.

Contează credința, contează să crezi,

Țara votează — și tu să votezi!

26.09.2025

Cu responsabilitate și iubire de țară,

Andrei Guțu.

Într-o lume plină de întuneric,

el caută căi de lumină.

Nu strigă, nu lovește-n scut,

ci lasă pacea să se-adune.

Când vede ură pe pământ,

el pune-n loc un zâmbet blând.

Nu vrea războaie, nici cuvânt,

ce face sufletul să strige.

El merge liniștit, încet,

și-ajută oamenii să creadă,

că binele e tot secret

ce face viața mai curată.

Și dacă-l întâlnești pe drum,

te-aduce lin pe-a sa cărare.

Omul păcii e ca o rază

ce face lumea mai frumoasă.

Viitorul e sumbru,

Țara se stinge încet.

Cei plecați privesc din depărtare,

Cei rămași au lăsat scutul jos.

Dreptatea poartă mască de Nedreptate,

iar Nedreptatea stă pe tron.

Un popor rătăcit în pseudovalori,

Credința a devenit un târg deschis,

în mijlocul suferinței.

Istoria bate în porți de lemn,

dar nimeni nu-i mai deschide,

căci am învățat să trăim îngenuncheați,

uitând că putem să ne ridicăm.

12.02.2026

Andrei GUȚU

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Pe-o potecă printre flori,

Fata mergea, vis de zori.

Părul negru, lung, lucios,

Ochii calzi, zâmbet frumos.

Vântul lin o mângâia,

Soarele se bucura.

El venea din drumul lui,

Cu inima-n pas de cui.

Când privirea i-a zărit,

Tot în jur a înflorit.

„Ce frumoasă ești,” i-a spus,

Cu glas moale, puțin dus.

Ea a râs și-a spus încet:

„E primăvară — e perfect!”

Au pornit ușor, încet,

Fără teamă, fără gând, fără regret.

Și de-atunci, sub pomii plini,

Se întâlnesc zi de zi,

Fără planuri, fără grabă —

Doar iubire și o plimbare dragă.

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

Sleit de puteri, nu mai vreau pe nimeni, si nimic
E dorul surd ce tare mă apasă
În linistea nocturnă parcă-am auzit
O iluzie, căci doar iluzii sunt
Fantomele, al meu vis intunecat
La patru douăzeci, putin mi-au înecat
Orice dorintă vie, acum pare arsă
Nu încerca să înțelegi, nu vei putea vreodată
Enigmă peste enigme sunt
Tu ce ai fost in altă viată?
De surzimea sufletului gând
Eliberează-mă odată!
Patru douazeci si trei, din iluzii m-am hrănit
in răni, culori reci de acril
Si soarta-i soartă peste sorti
Si moartea-i moarte peste morti
Acum, ori niciodată
Treci peste altă soartă
Cum soarta te-a schimbat
Drumuri batute ai umblat
Si bătăile in suflet au pătruns
Strâns legat deal inimii surâs
Scriem in disperare, ca să nu uităm
Că am fost cei ce am visat, si-o să visăm
Un drum bătut ce nu ne mai opreste
Un drum drept, ce ne călăuzeste
Scriem în disperare, ca să nu uităm
Că al nost' vis ne-a fost dat, ca să-l visăm
Scriem in disperare, ca să amintim
Că suntem cei ce am fost, si nu o să mai fim...

🖋️ Sufletul se scrie în litere.

În emoții, în tăceri, în fragmente de viață....Dar lumea în care ne trezim în fiecare dimineață se mișcă în cifre reci, exacte, inevitabile.

Ne măsurăm zilele în ore, succesul în indicatori, timpul în ani și viața în ecrane.Între aceste două lumi învățăm să trăim.

Provocarea nu este să fugim de numere, ci să nu ne pierdem sufletul în goana după ele. Să nu lăsăm cifrele să ne transforme în roboți, dar nici să nu uităm că, uneori, tocmai ele ne dau aripi.

Cifrele reci devin calde atunci când le dăm un sens. Când le transformăm în punți pentru a duce mai departe ceea ce simțim. Nu deveni o cifră într-o statistică. Fii poezia care dă viață ecuației!...

Vorbe!

De când mă știu mult n-am vorbit

și mai ales făr' niciun rost,

Am stat în banca mea și-am învățat

...de la deștept și de la prost.

Mama mi-a spus...ascultă ce zice

fiecare și ia ce ți se pare a fi bun,

Și niciodată nu pune etichetă...că

unu-i înțelept și celălalt nebun.

Când gura o deschizi...ai grijă vorba

nu se mai întoarce,

Și mult are de câștigat...cel ce limba

și-o strunește și tace.

O vorbă din popor ne zice...tăcerea

e de aur când nimic nu ai a spune,

Așa că tu învață, de la viață,..ce-i rău

și ce e bine și stop ispitei pune.

Dar, nici mut nu fi când știi că ai

dreptate și pe nedrept ești acuzat,

Le spune verde-n față...unde-au

greșit, mințit și te-au lezat.

Gându-mi închei...spunându-vă

ce mult îmi place,

De Omul drept, ce mult nu vorbește,

tace și bine face.

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.